Întâlnirea bloggerior… Faza e că ai putea…

Știi care e faza?… Faza e că ai putea!

Am fost ieri la întâlnirea bloggerilor (http://doipedoi.com/2010/07/06/intalnirea-bloggerilor-arad/ – mersi, Daniel Mitre:)… cum ar veni, am fost să ne întâlnim câțiva cu câțiva, cu sau fără treabă unul cu altul… să bem o bere, să zicem fraze premeditate despre noi… să mai facem rost de câteva clickuri… să.

Nu suntem mulți. Nu suntem nici puțini. De exemplu, suntem mai mulți decât cei cu  care și-a început El Che revoluția. Dar suntem mai dezbinați, mai apatici, mai sictiriți, mai puțin liberi, mai rulați, mai futuți, în toate găurile reale și imaginare, mai duplicitari, mai nesinceri…

Suntem cum suntem. Habar n-avem dacă împărtășim aceleași valori, dacă ne raportăm la vreun sistem comun sau dacă avem un deziderat în care credem.

Cert e că viitorul va fi individual și subiectiv. Sau nu va fi… dar merităm noi șansa asta?! Nu cred.

……………….

Nu, nu e vreme de peace&love. Peace&love a căzut, așa cum am căzut eu, la 12 noaptea, peste o mașină parcată pe Victoriei, intrând cu bițigla în ea și zdrelindu-mi dreptul, de la genunchi în jos… piciorul meu, care a mai avut accidente de aproape aceeași natură. Poate că a căzut EXACT ÎN ACEL MOMENT.

Chiar – adevărul tău câte clickuri face?… Frumusetea ta, expusă conform standardelor tale, limitată de priceperea ta la calculator și pe net, câte likeuri autoflatante îți aduce și câte erecții? Ideile tale câte jointuri rulează, câte votci comandă, câte tricouri inscripționează? Comentariile tale câte voturi aduc și câte anulează? Pamfletele tale câte înjurături slobozesc? Anchetele tale câte dosare? Poemele tale cât fior? Reportajele tale câtă empatie?…

Nu stai strălucit, așa-i?…

……………….

Nu stai strălucit pentru că nu nu știi să strălucești. Ți-e frică să ridici capul și să luminezi cu el… chiar dacă ai cu ce. Eși mare și tare până la prima căzătură. Iubești până la prima încercare cu adevărat dificilă. Mori cu câteva secunde înainte de a îți fi susținut proclamația – pentru că, de fapt, nici nu avea ce proclama. Ești șmecher când nu e nimeni pe stradă. Ești bărbat cu inamicii din contumacie. Ești femeie până îți argumentează cineva că nu ești. Deviza ta e „Next…”

Știi care e faza?… Faza e că ai putea!

Ai putea să fii TU – și asta te-ar face fericit. Ai putea fi flacăra propriei tale lumini. Ai putea să-ți iubești iubirea. Ai putea fi propriul tău sistem, ai trăi firesc, nicio secundă să nu te prindă trist, nici o poveste încheiată să nu te găsească dezamăgit și nici un discurs să nu te facă să suferi.

Puțină revoluție interioară, puțin curaj, puțină renunțare la comoditatea pe care ți-o comandă lenea și teama deopotrivă.

Cum spune Pierre Emmanuel:

„Un dram de dragoste in suflet,

Un strop de adevăr în creier -

Cât orz îi trebuie unei vrăbii

Să mai petreac-o zi de iarnă.

………………………………………

Sau crezi că marii sfinți ai lumii

Trag în balanță mult mai mult?”