Poziția 111: „Drum”. Cu Heidegger. În Eternitatea…

Da, știam… de mic că Eternitatea e Locul Potrivit și da, știam… mai de curând că Acolo e tot Acum-ul. Da, știam că sunt vegheat, în-drumat și ocrotit și da, știam că de jur împrejurul căpșorului meu forever high se rotesc haotic mici făpturi care au făcut prostii prin cine știe care ceruri, când erau și mai mici.

Uneori, drăgălășeniile astea sunt lucide… rareori lucitoare și, foarte rar, strălucind în, de fapt, vocația lor de îngeri păzitori, mă pot cu adevărat scoate din găurile negre în care sunt predestinat să intru… fie și doar ca să le verific substanța. Ele… ei… la rându-le își verifică spontaneitatea, înțelepciunea, erudiția și harul… găsind soluții miraculoase, practic făcând imposibilul posibil – drept pentru care țin să le mulțumesc și așa, cu glas virtual.

(Paranteză schizofrenică dar obligatorie… cred că: pentru asta, îmi primul rând, îmi redescui blogul, pentru că m-au rugat elfii, îngerașii, muzele, prietenii imaginari sau piticii ăștia de pe creier… spuneți-le cum vreți: nu le place să vorbească singuri și să-i ascult doar eu. E o contrapartidă, cum ar veni.)

Locurile hard din viața ta pe-aici, din Dasein-ul tău… ca să intru în temă… locurile comune sau proprii, cum or fi, nu se evită în momentele cele mai tari pe care le încerci… care te incearcă. Facem o greșeală majoră atunci când, în gaura cea mai neagră a ființei noastre fiin(țân)d, ne îndepărtăm de suferință, vrem să nu o lăsăm să își trăiască momentul, să nu-și savureze gloria. Discriminăm suferința, zgândărim urât vanitatea din noi și provocăm orgoliul tristeții când dăm să ne refugiem în veselie trucată, în dovezi de caracter forțate sau în retrageri „demne”! Nu, băh, tată: dacă ești adevărat, bate-te până crăpi, ori tu, „ăla bunu”, ori vina ta, gunoiul, ura, suferința… zi-i cum vrei, că tot aia e… din tine. Frecventează cimitirul, nu altceva, când simți că ești pe cale să mori de durere, de plăcere, de drogat ce ești, de complexele care s-au adunat în tine, de ciudă, de frică, de dragoste.

Așa cum melcul ăsta, sublim în imbecilitatea sa deloc autoprotectivă (sau dimpotrivă…) vrea să devină una cu marmura lespedei de a cărei  cromatică și de a cărei stil, identice până la asimilare, s-a îndrăgostit…

FĂ-O CU STIL. PUNE TOT CE AI MAI BUN ÎN TINE ÎN VIZITA AIA!

(cum am sfătuit-o și pe unamică, pe facebook… dupa ce i-am văzut deprimantul status „Amorteala…apatie…atrofie. Cineva vesel?”: baga un random prin cimitir, citind din heidegger. nu te du nefumata si fumeaza si acolo. fileaza nu mormintele, ci viata naturii de acolo. compar-o cu ce citesti si cu ce simti. dupa aia stinge cu niste beri.:) … dacă vreți tot dialogul, luați de aici http://www.facebook.com/?ref=logo#!/profile.php?id=100000564480370… nahh… și ea m-a ajutat zilele astea… sau măcar o încercat)

Am întârziat 4 minute. Se făcuse 14:18 când am pozat băncuța goală…

un loc de-al meu de pelerinaj… mai vechi?, mai nou?… nu contează… pe asta s-o povestească cine chiar poate…  Potrivit. Am simțit o nevoie mai acută ca niciodată să scriu: să scriu orice prostie, numai să scriu. Colile de hârtie au ieșit singure din Ființa și Timpul Maestrului, pixul mi s-a așezat în mână și pasta sa verde a scos asta:

Am la mine toate elementele care compun o moarte

și sunt stăpân pe fiecare dintre ele…

Apoi m-am oprit. Am stat mult așa. Speriat. Foarte, foarte speriat. Ce-i asta?… Ce dracu-i asta?! Ce faci, bă, pulă?… Dar nu m-am putut opri… sau „cineva” nu m-a lăsat. În stânga mea se derula o înmormăntare.

Până ce nu au terminat de cântat un requiem ininteligibil pentru mine, nu am putut să fac decât să mă sperii. M-au ajutat Coleridge și Bruckner. Cu cercul lor închis…

Dacă mai stau mult, cred că apari și tu…

E aproape imposibil să nu apari… ca să compui moartea toată…

Tu să fii Khora… receptacolul oricărei deveniri.

Neființa și Netimpul meu…

pe care doar odată cu tine le-am înțeles…

dar o dată pentru totdeauna.

M-am uitat la ceasul telefonului și am observat, zâmbind la, dar mai ales în faza asta, că arăta 14:14. De după morminte zâmbeau eroii timpului… eroii adevărați, care știu că timpul e ce vrei tu, e când vrei tu și e cum trebuie să fie: maleabil, ductil, lichid, multicolor… de când sunt (cu) timebomb mi se descifrează multe despre timp… numai că n-am crescut suficient încât să le știu și scrie… În fine… Mi s-au dat înapoi, (așa)dar, cele 4 minute întârziate… plus cele care au trecut (de)scriind… să nici nu mai calculăm. Am datat… hmm… prima parte a poemului 14:14 și am continuat să scriu:

Chiar: dacă mă prinzi aici, ce îmi faci?…

Ceasul e cât e… chiar dacă nu există timp… nu e normal să fie atâta…

Nu e normal să ai o praștie la tine, să stai pe o băncuță maro, în cimitir –

în ACELAȘI CIMITIR și pe ACEEAȘI BĂNCUȚĂ!

Să ai și rucsacul, și bibliile, și frunzele, și iconurile toate,

și șepcile, și hanoracele, și cuțitul, și sfinții, și îngerii-n jur –

Chiar: tu ce fel de înger te crezi, nerușinatule?!

Am tras adânc fum după fum și am scris, deasupra pasajului, 14:28. L-am simțit, în spate, pe Rilke zâmbind, pe Holderlin dându-și coate cu Maestrul și pe încă câțiva care vor pleca odată cu mine… presimt. Am făcut poze ca un năuc obsedat de coincidențe, de cadavre, de amintiri, de refulări, de reluări, de ReCapitulări… de tot… Să dăm stării ce e al stării, am zis – și i-am dat! I-am dat să aibă – bagabonțește, așa, și livresc, și imaginativ totodată: bile tandre de plumb, cu praștia, din apropiere;  shoturi cu chiștoace de Pall Mall mentol fumate până la gelul din pizdă;

i-am dat Derrida cu Uțu Rohozneanu (văd că-i cea mai citită postarea aia, cu haiducu ratat, de pe blogul ăsta… un biet crochiu;) și i-am dat infern și tandrețe. Și cuvinte. Nu foarte multe, dar Cuvinte.

Nu așa se iubește o stare? – dându-i TOT… sau voi cum știți?…

Tu ce fel de hrană? Ce fel de iluzie? Ce fel de irosire ești?

Tu, care ai primit tot răsfățul și toată devenirea ți-a fost dedicată…

Ai explodat în propria Neființă și în propriul Netimp…

care-ți vor fi fost cu adevărat tragediile… de la ele dorindu-ți fericirea…

…am încheiat. Și am înțeles tot. Dar TOT! Îmi scrisesem rezumatul… Și… NU, nu mi l-am dictat eu! Sigur, foaia poartă urmele pastei mele verzi, pozele stau mărturie paranoiei mele schizofrenic-agresive, totul se învârte în jurul ideii de culpă personală… dar, nu: singur, la astea, nu aveam cum să ajung!

În primul rând pentru că aici chiar nu vorbim despre poezie… sau nu DOAR despre poezie… ultimele două poartă, clar, amprenta lui Celan, dar și pe cea a suprarealiștilor… că și ei, tot îngeri sunt.

Am scris 14:41 sub semnul de finish și am încremenit voluntar (ÎNCREMENEȘTE(-)MĂ!:). Am dorit să mă trezesc. Ca și sub acidul lisergic, nu poți… nu ai cum. Încă nu s-a terminat. Mai ai de tras. De răbdat revelații.

Nu știu cât a durat (dar pot să mă  uit la poze și să calculez).

Am făcut o schiță a acestei povești, una simplissimă… să mă prind după ce citesc, în caz că mi se rupe filmul. Schița se prezintă așa:

…și ahh, da – truism: În netimp, totul se petrece deodată… totul e acum: și iubire, și invidie, și ură, și teamă, și orbire, și uitare, și recapitulare… și tot.

În Neființă, totul e drum și doar drum…

Depărtare fără proximitatea ocupației.

Am îdoit coala și am deschis Cartea Maestrului, pentru a presa acolo, lângă alte frumuseți dureroase, manuscrisul dictat. M-a cuprins un dor imens de ea. O tristețe de nemântuit, netrăită vreodată, m-a îmbrățișat sufocându-mă. Am încetat să respir. Mi-am luat mintea în suflet, sufletul în spirit, spiritul în emoții și am făcut un ghem din ele, pe care l-am stricat la loc și l-am tot combinat… L-am făcut franjuri… Câlți… Puf… Nimic.

Cartea s-a deschis la pagina care trebuia: ETERNUL 111.

La 111 îmi țin unul dintre „semnele de carte”: e o frunză galbenă, de marijuana, pe care o am de la un prieten care o are de la un prieten și tot așa )

111 e Izbăvirea multor dintre durerile miraculoase care m-au traversat… aiurea sau cu folos. E nota de subsol a lui Platon din Timaios, unde apare pentru prima dată Khora… ca metaforă sau ca receptacol al devenirii… vom ști când merităm să știm. E opusul lui Beethoven, Arietta… toată durerea lui înfruntată cu toată puterea lui și cu toată iubirea și ura lui… vom înțelege când vom merita să înțelegem – și vorbim aici despre Titani! Sunt mii de pagini de cărți scrise, de vieți trăite și mii de alte lucruri care contează (?) ce nu au alt scop decât combinația asta: 111.

E NUMĂRUL. Cel mai emoționant și cel mai revelatoriu dintre toate numerele. 111 e patronul delicat și NATURAL al numerelor și e muza lor. E visul oricărei operații matematice și a oricărui operator de matematică proprie sau colectivă. A oricărui univers. A oricărei cosmogonii.

E cheia. E pagina vieții oricui.

Frunza de marijuana s-a pus, cuminte, peste pagina 112… ca și când ar mai fi vrut să îmi explice încă o dată (?) cel mai simplu dar și cel mai ușor de contestat adevăr matematic, iar eu, în Cartea Maestrului, am citit ceea ce urmează:

Un drum „obiectiv“ lung poate să fie pentru noi mai scurt decît unul „obiectiv“ foarte scurt, care poate este un „calvar“ şi, pentru cel care-l parcurge, ceva fără sfîrşit. Însă abia atunci cînd el este p e n t r u  n o i într-un fel sau altul, abia atunci lumea de fiecare dată este cu adevărat la-îndemînă. Distanţele obiective dintre lucrurile simplu-prezente nu sînt unul şi acelaşi lucru cu depărtarea şi apropierea proprii fiinţării-la-îndemînă intramundane. Ele pot foarte bine să fie cunoscute cu exactitate, dar această cunoaştere rămîne totuşi oarbă, pentru că ea nu are funcţia des-coperirii lumii ambiante prin privirea- ambientală şi a aducerii ei în apropiere; o astfel de cunoaştere este utilizată numai de către o fiinţă preocupată de lumea care o „priveşte“ direct şi care nu măsoară distanţe. Deoarece noi luăm ca reper prealabil „natura“ şi distanţele dintre lucruri măsurate „obiectiv“, sîntem înclinaţi să considerăm drept „subiectivă“ o astfel de explicitare şi evaluare a depărtării. Aceasta este totuşi o „subiectivitate“ care des-coperă poate tot ce e mai real în „realitatea“ lumii, o subiectivitate care nu are nimic de-a face cu arbitrariul „subiectiv“ şi cu „interpretările“ subiectiviste ale unei fiinţări care „în sine“ ar arăta altfel. Dez-depărtarea, care survine o dată cu privirea-ambientală şi care e proprie cotidianităţii D a s e i n-ului, des-coperă fiinţa-în-sine a „lumii adevărate“, adică a fiinţării în-preajma căreia D a s e i n-ul, existînd, este de fiecare dată deja.

Atunci cînd ne orientăm în chip primordial şi chiar exclusiv după depărtări înţelese ca distanţe măsurate, spaţialitatea originară a faptului-de-a-sălăşlui-în este obturată. Ceea ce e presupus a fi „cel mai aproape“ nu este cîtuşi de puţin ceea ce se află la cea mai mică distanţă „de noi“. „Ceea ce e cel mai aproape“ rezidă în ceea [107] ce este dez-depărtat şi adus în raza obişnuită a atingerii, a apucării, a privirii. DeoareceDasein- ul, prin esenţa lui, este spaţial în modul dez-depărtării, îndeletnicirea lui se menţine întotdeauna într-o „lume ambiantă“ pe care de fiecare dată el a dez-depărtat-o într-o măsură sau alta, fapt care şi explică de ce în primă instanţă auzim şi vedem depăşind ceea ce, măsurabil vorbind, ne este „cel mai aproape“. Văzul şi auzul sînt simţuri care bat departe nu în virtutea razei lor de acţiune, ci deoareceDasein-ul, ca dez-depărtător, se menţine precumpănitor în ele. Pentru cineva, de pildă, care poartă ochelari, aceştia sînt, din punct de vedere al distanţei atît de aproape încît îi „stau pe nas“. Şi totuşi acest ustensil, utilizat fiind, este, din punctul de vedere al lumii ambiante, mai departe decît tabloul de pe peretele din faţă. Acest ustensil este atît de puţin aproape, încît adesea în primă instanţă, el trece chiar neobservat. Ustensilul menit văzului, întocmai precum cel menit auzului, de pildă receptorul telefonului, are ne-ieşirea în evidenţă caracterizată mai sus, a fiinţării-la-îndemînă de primă instanţă. Acelaşi lucru se petrece de pildă şi cu strada, cînd e vorba de ustensilul menit mersului. În timpul mersului strada este atinsă la fiecare pas şi aparent ea este tot ce poate fi mai aproape şi mai real din fiinţarea-la-îndemînă în genere, ea se lipeşte de-a lungul unor părţi determinate ale trupului, pe tălpile pantofilor mei. Şi totuşi ea este cu mult mai departe decît prietenul pe care îl întîlnesc „pe stradă“, în timp ce merg, la o distanţă de douăzeci de paşi. În privinţa apropierii şi depărtării care sînt proprii fiinţării-la-îndemînă de primă instanţă din lumea ambiantă, cea care decide este preocuparea ghidată de privirea-ambientală. Acel ceva în-preajma căruia această preocupare se menţine din capul locului este ceea ce este cel mai aproape şi el e cel ce reglează dez-depărtările.

(cine vrea să citească tot capitolul § 23. Spaţialitatea faptului-de-a-fi-în-lume, să acceseze

http://www.scribd.com/doc/25309437/Martin-Heidegger-Fiinta-si-Timp#page110… sau, mai știi de unde răsare iepurașul? chiar toată Ființa și tot timpul:)

Liniștea a căzut peste mine ca un apus.

Am înțeles tot și am înțeles dintr-o singură pagină: 111. La 15:05 am scris un mesaj… cred că cel mai banal, mai previzibil și mai idiot mesaj pe care puteam să-l scriu vreodată și pe care chiar l-am scris. „Pot să îți trimit un mail mai târziu?” – am scris… iar ghilimelele l-am pus de rușinea de acum… Asta e chiar idioțenie de înger… numai un înger poate fi într-atât de idiot… și, sunt în stare să jur: din chiștoacele ei de Pall Mall mentol și din erosul care încă mai plutea în aer, de acum 13 zile… de ziceai, când stătea vântul, că e e FIX ACOLO… din astea s-a întrupat (hmm…) îngerul care mi-a dictat mesajul! Așa cum nu (am cum!) să recunosc că am scris de capul meu ce am scris, că naiba știe ce e cu poezia aia și de unde e… că de multe ori zic, aiurea, că mi-e dor de cine de fapt mă doare-n pulă, ei bine, tot așa nu am cum să recunosc că eu am făcut gestul de a trimite un mesaj – culmea! – cuiva care în căsuța de mesaje îmi apare ca (no name). Păi ce om normal, stăpân cât de cât pe capul lui, ar trimite un mesaj lui (no name)… un mesaj care de fapt nici nu e mesaj, ci o labă tristă fără șanse de ejaculare?! Ce, dacă vrei să trimiți un mail la (no name), îi ceri permisiunea?! Și ce dracu să-i scrii lui (no name) într-un mail?! Ce logică-i asta?! Nu înțeleg nimic…

Am fugit, năuc, speriat de ce imbecilitate făcusem, de la băncuța revelatorie, mimând o plimbare cu bicicleta printre morminte și mimând că pozez flori. Mă tot amețeam cu gândul că asta va fi ultima poză… mai un click și gata… E greu să te oprești – cum ziceam…mai ales la finalul drumului. Și cu Heidegger în tine….

Apoi am intrat pe trip: că și pe aici am fost… și pe acolo… ca un fel de drum (scuze!) de întoarcere, cumva ritualic, prin Locul potrivit, prin Încercarea de primăvară (nu, nu pun linkuri aici:) și alte emoționale… Dar fără niciun entuziasm amoros vulgar sau războinic: doar ce îmi însușisem Drum-ul maestrului… iar acum știam… știu cum stă treaba!

Toamna e la fel de frumoasă precum primăvara. Florile alea violet sunt acum frunze verzi. Multe dintre cele care s-au uscat, s-au uscat pentru că trebuia să se usuce, lăsând altora locul, mai potrivite pentru anotimpul ăsta.  Mi-au ieșit cele mai frumoase poze cu flori pe care le-am făcut vreodată. Cele mai frumoase.

Și, din nou: sigur nu eu sunt cel care a apăsat pe butonul declanșator al aparatului foto, la momentul cheie: eu nu știu să fac asemenea poze!

POSTludiu

La 16:00 am făcut o poză cu cei mai triști trandafiri văzuți vreodată și, la un minut după, altele două cu grafittiuri tâmpite scuipate, ampulea, pe alei. (no name) – știu că e absurd (toți suntem!) îmi răspunsese… știu doar că m-am uitat superficial la telefon. „nu” – îmi răspunsese. Un răspuns absolut normal în contextul dat. Firesc, categoric și fără echivoc, ca un (no name) care se respectă.

Când m-am uitat la oră, însă, am înlemnit. Ora expedierii răspunsului lui (no name) era 13.13! A căzut cerul pe mine, parcă… dar s-a ridicat repede la loc. N-am putut să urc pe bicicletă, că aș fi căzut… iarăși!… dar am grăbit pasul, deja înspăimântat de acest terorism arithmetic… temporal… spațial. Ceasul, deja, arăta jalnic de subiectiv. Spațiul se disipase.

Neființă – Netimp. Drumul imaginar… care nu există.

„Acum chiar gAtA”… am mai apucat să-i transmit lui (no name)… „g” – ce frumos sinonim al neființei… „t” – ce frumoasă metaforă a nontimpului…

6 septembrie 2010 | Categories: autopsihografii, timebomb | Tags: autopsihografii, chill will, I AM, orange, timebomb | Scrie un comentariu