Archive for iulie, 2010

Feedback la tămâie (foaie de observatie;)

Lucian Valeriu

Lucian Valeriu Îs pe tămâie. Interziceți tămâia!

18 hours ago · · ·

  • Diana Moisa likes this.
    • Gradinaru Nicoleta ioi, o inebunit lupu’ la tine?

      18 hours ago · ·
    • Lucian Valeriu ‎:)) imediat:))

      18 hours ago · ·
    • Gradinaru Nicoleta ‎:)) da-ti nota daca poti…

      18 hours ago · ·
    • Lucian Valeriu ‎3,14:P

      18 hours ago · ·
    • Gradinaru Nicoleta ‎:))

      18 hours ago · ·
    • Radu Stepan indulgentule:)) 1,33 …si-asta-i pa bune 😉

      15 hours ago · ·
    • Lucian Valeriu bine, bah, ca esti tu destept!:P

      15 hours ago · ·
    • Radu Stepan pai nu-s?=)) aaa…si vezi ca STR8 e mai misto decat Adidas, mai misto chiar si ca Boss=))=))=)) asta ca sa te mai scutesc de cateva teste=))=))=))=))=))

      15 hours ago · ·
    • Lucian Valeriu is si pe STR8 si pe adidas… amestecate:)))

      15 hours ago · ·
    • Radu Stepan n-ai cum c-am incercat io si nu mere=))=)) ies pete de la ficat=))=))=))

      15 hours ago · ·
    • Radu Stepan numai pe rand dau rezultate=))=))

      15 hours ago · ·
    • Lucian Valeriu nu-i bai, ca le clatesc cu aqua di gio;))

      15 hours ago · ·
    • Radu Stepan no…poi daca ziceai asa de la-nceput nu ma mai bagam io sa comentez…crezusem doar c-ai un lapsus de procedura=))=))=))
      peace bro’! \m/

      15 hours ago · ·

    (***)

Oana Brunetzika

Oana Brunetzika Nu te feri de tentatii….poate si tu ispitesti!!!

41 minutes ago · ·


Îs pe tămâie – Interziceți tămâia!

Îs pe tămâie și mă simt ca roaba… Știu că tămâia nu-i făcută s-o bagi – cum, puii mei, nici aurul pentru a fi făcut lanț de cocalar, statuie de dictator criminal sau cerceluș de labie.

Sau îs?…

Tămâia îți dă ceva senzație olfactiv-gustativă asemănătoare celei pe care ai avea-o dacă ai băga întreg conținutul dulapului bunicilor – îndeosebi umerașele cu blănuri pline cu natalină. Îți lasă stearpă bolta palatină, te strepezește și… dumnezeu cu d mic mai știe ce satana cu s la fel de mic mai face… că n-am avut răbdare s-o bag pe toată… am lăsat-o la om în scrumieră și să zacă acolo!:))

Da măcar știu că acuma miros a sfânt tot bulevardul… de parcă asta m-ar ajuta cu ceva;)

Fac aceste experiențe în locul dumneavoastră… deci nu încercați asta acasă… Iaca cum arăt după 3-5 fumuri de tămâie:

Tamaia este o substanta rasinoasa obtinuta prin crestarea scoartei unor arbusti exotici, solidificata sub forma unor boabe neregulate, de culoare galbuie-rosiatica, care prin ardere, produce un fum cu miros aromat patrunzator. Este folosita in ceremoniile religioase, medicina si parfumerie. Aceasta rasina aromata, care arde usor si repede la flacara, se scurge din coaja copacului Boswellia Carteri, Boswellia Serata, din familia Burseraceae, care creste in: India, China, Somalia, Etiopia, Egipt.

Am luat asta dă pă ceva site (http://www.parohiamacin4.org/tamaie_smirna.htm… găsiţi tăt ce-i interesează pe ei în materie…) că, noh, să mă dau şi io scupulos… că am vorbit cu mai multe surse… da, vă zic: nu-i ok cu tămâia… ori o băgat măicuţa aia de a fabricat-o ceva-n ea… scuze pentru echivoc…  o să încerc mai multe soiuri…

Ideea e simplă: mă duc să caut şi ceva vin din ăla popesc, să combin efectul de tâmâie cu beţia de vin sacru… cică sânge din sângele Maestrului – Peace, mannn!:) După aia mă simt şi io în măsură să fac o comparaţie… Cât de high sunt şamanii lor comparativ cu ai noştri…

***

Fiecare ni-s pă ceva!

Gabi îi pă peşti… vă povesteşte ea, dacă are chef…

***

Tămâia e o etnobotanică. Un spice.

Interziceţi tămâia!


Havuz cu dragoste de pești (I)

– avertisment:) acest post e o parabolă inclusiv zodiacal-erotică și trebuie citit ca atare –

Cel mai complicat demers din lume este să iubești pești. Să-i înțelegi – ceea ce a aproximativ totuna.

Tuturor ne plac peștii… Să-i vedem, să-i avem, să-i prăjim și să-i mâncăm. Îi „trofeizăm” afară din mediul lor, le facem poze torturați, prinși în plase, în găleți, în vane, în căngi, în cârlige, hăcuiți. Un pește afară din apa lui e – fucking – „al nostru”.  Ne-am născut – pretindem – „dezlegați la pește” și direct pescari. Dacă vânătoarea a început să fie recunoscută, în sfârșit, ca și crimă, pescuitul mai are mult… E „pasiune” – mânca-ț-aș! E „evadare din cotidian”, e „fugă de acasă”, e „întoarcere la origini”… Gândim cam așa: împreună cu animalele terestre ocupăm același (eco?)sistem; unii dintre noi le considerăm „confrați”. Ne sunt folositoare: latră la străini și mușcă la comandă, ne miaună și ne torc melancoliile, prind șoareci, trag la jug și se lasă călărite, dau lapte și dau bine la imagine…

Peștii nu. Peștii sunt complecși: frumoși, de bun gust, mirosind a ce ne interesează pe toți, inteligenți, calmi, sobri și reci. Numai că au un mare „defect”: nu empatizează cu noi. Nu răspund la tanderețea noastră… sau răspund într-un mod atât de special încât intraductibil. Sunt absenți la nimicniciile noastre… ele nu pătrund dincolo de luciul în care, cel mult, se oglindesc. N-au treabă cu șoaptele sau cu răcnetele noastre prozaice. Nu răspund la chemări, decât cu mici excepții.

Peștii SUNT… dar în primul rând ÎȘI SUNT. Peștii sunt ceea ce vom fi noi DUPĂ. Peștii sunt liberi. Privirea lor e îndreptată către sine. Un sine care și-a topit meditația în voluptatea stării de A FI. Un sine care a trecut peste A NU FI, unduindu-se, cvasipoetic, printre obstacole și zâmbindu-le ca unor jaloane. Peștii sunt o lecție deschisă de filosofie a singurătății, un manual de solipsism. Spațiul ocupat – de la sine, pentru sine și în sine (hegelian!) – de pești este, atenție mărită!, inclusiv TIMPUL lor. Timpul peștilor este congruent cu spațiul lor și tinde a fi asimilat, până la non-existență, de acesta.


Probabil cel mai frumos așternut floral din Eternitatea…

Eternitatea e cuvântul articulat născocit de oameni pentru a le alina durerea de necunoscut. Eternitatea e traducerea în limba dragostei a neantului și e trimiterea volatilă a sufletului  dincolo de epistema ininteligibilă a morții biologice… cum spun legiștii… omițând exact esențialul: abia murind devenim biologie pură. Natură.

Cultura nu merită Eternitate(a).

Când pământul ne e plapumă și rădăcina florilor tavan – abia atunci devenim frumoși văzuți de sus.



Provocare la o meditație zogomotoasă…

Uite, vezi, acum să medităm la astea. Să nu facem nimic decât să-l ascultăm pe domnul ăsta, Györgi Ligeti (un românaș de-al nostru, din Târnăveni:)), cum violează clavecinul și cum îl apocaliptic temperează. Să ne redescoperim fără să ne temem.
Să ne gândim că dacă am face asta cu filologia ar iesi un text de Joyce. Sau de Derrida. Dacă am lucra cu pensula ar iesi un Klimt, un Kandinsky, iar dacă am lucra cu instrumentele de tortură ar iesi execuția lui Traian Trifa.

Și eu meditez. Așa meditez eu… iar asta e o estetică pe cât de înaltă pe atât de umilitoare – nu, măi? – pe cît de de-nivelată, de cizelată până la oglinda luciului apei liniștite, pe atâta de criminală.
Liniștiți-vă, deci…

Hai, chiar?!… Te cunoști?… Vrei tu să fii cel care știe primul ceva despre el? Despre cât duce, despre cum duce, despre ce știe să  facă (fără sau cu) muzica din el? Vino cu mine, până (ce nu) intrăm în ceva… Vino acum.

Vino.

P.S.: Mulțumesc mult, Patrick Docmanov:)


EITAM – președinte! Legalize marijuana!

EITAM e un tânăr evreu de 26 de ani. Ca și cetățean israelian, și-a făcut „datoria către țară” omorând, în cei doi ani de armată obligatorie, arabi. Mulți. Nu mai știe câți. Să uiți așa ceva e o datorie către tine. Dacă nu ar fi ucis, ar fi fost ucis. Dacă ar fi refuzat din start să ucidă, ar fi fost nașpa pentru el, tot restul vieții. Dacă s-ar fi născut arab, era aproximativ același lucru… dar un pic mai rău.

În armată, așadar, țara sa l-a obilgat să fie criminal. „Toți soldații sunt criminali” – avea curajul să spună poetul francez  Pierre Emmanuel, imediat după cel de-al doilea război mondial, când toți, supraviețuitorii din aripa, nu-i așa?, învingătoare, se (auto)declarau eroi. A avut mari probleme pentru asta poetul… inclusiv cu inteligentul general și președinte de republică Charles de Gaulle.

Ca să uite că e criminal – cât de greu trebuie să fie demersul ăsta, numai cine l-a întreprins poate să explice, în vorbe cu creier, suflet și emoție -, Eitam fumează. Acum e pe hașiș. pe care îl prepară aproape pur. Lucrează ca și comerciant ambulant în Anglia, dar povestea sa post-război începe acum 6 ani, când, cu toți banii rezultați din solda sa de – practic – ucigaș oficial, s-a dus în Bolivia. Bani destul de mulți… am socotit noi: vreo 5000 de euro. La fel ca alți camarazi de-ai săi, și-a îndeplinit visul de a se face pulbere într-un loc în care raportul calitate-preț la alcool și droguri ușoare și alte plăceri pe care nu le mai pomenesc aici e, cică, cel mai OK din lume. În Bolivia s-a îndrăgostit și cuplat cu o rusoaică, venită fix pentru același scop: să se facă praf și să uite. Au locuit, timp de 4 ani, într-un fel de comunitate hippie, la un loc cu o grămadă de autoexpatriați pe motiv de radiat memoria.

Memoria e o curvă. O curvă fidelă – din păcate.

Dar i-a ieșit… sau cel puțin așa se vede din afară: nu mai ține minte nimic de acolo. O prăpastie fără pod a săpat între tinereţea sa de dinainte de armată şi ziua de azi… A fost praf și a făcut sex și alte cele timp de 4 ani. S-a întors cu un adevăr major: alcoolul sucks – hașișul rulz! Atâta are „de povestit”…

În breasla lui e cel mai bun şi cel mai chill, totodată. Vinde cel mai bine… mai bine să nu ştiţi ce… prin magazine şi pieţe de lux din Londra pentru că are un look atrăgător, un discurs amuzant şi o poveste inventata pentru fiecare client. Reclama, cu tot ce presupune asta, o coace seara, în timp ce fumează trei bâte cum doar el ştie să le facă şi-l binedispune, cu harul său, pe prietenul meu… care de altfel, mi-a şi desfăşurat firul roşu al poveştii lui Eitam. Prietenul meu (pentru el cred că e important să specific asta) e anti-iarbă… dar îi place să socializeze… inclusiv cu junkeri. În fiecare lună, Eitam trimite bani acasă, în Israel – pentru că are simţul datoriei şi pentru că, la un moment dat, o să aibă nevoie de o casă a lui.

Veţi spune (mai ales dacă sunteţi miliţieni proşti!) că e greu de probat că Eitam e cum e pentru că fumează haşiş. După ce se va legaliza iarba – mai către toamnă, încolo… aud -, discutăm „pe probe”. Acuma n-am chef de argumentaţii scolastice…

Şi mi-aş dori ca Eitam să devină preşedinte de stat… deşi nu-l cunosc.

Da ce, pe ceilalţi îi cunosc?… Din câte observ, însă… nişte alcoolici, dom`le!…



Traian Trifa – un portret pointilist

Da, a fost o beizadea și da, era genul de băiat pe care nu l-ai fi lăsat să-ți conducă fiica nici până la biserica din colț.

Portretul său nu se mai poate reface, acum, decât pornind de la amintiri expandate, trecute prin stări, și ele, confuz-impresioniste, precum un peisaj sfărâmat în puncte… o suspensie a contururilor. Vârful pensulei care deranjează memoria trebuie să fie atent nu neapărat cu cei rămași în viață (bine / rău iubitori?… nu mai contează așa de mult) și va fi necruțător cu cei care păstrează, într-un colțișor al cenușiului intelectului lor, însemnele crimei și ale complicității. Dar va fi cât poate de blând și va zugrăvi difuz portretul-peisaj al celui care a plătit, la modul cel mai dur-barbar, păcatele celor ce nu înțeleg să plătească și nici nu vor plăti, probabil, nu vor plăti lumește ceea ce au făcut… văzut… ascuns… tăinuit.

De Traian Trifa am auzit prima oară cu vreo doi ani înainte de a-i fi făcut trupul planșă de anatomie pointilistă. Împreună cu doi hoaveri de chef, îl bătuseră pe unu, un gardian public, așa, aiurea, în dimineața de după revelionul 2002-2003. Pe Traian îl enervase faptul că omul ăla se plimba pe același trotuar cu el, și încă și din direcție opusă. I-a spart fața în colțul de vizavi de parchet, la mai puțin 10 metri de clădirea în care lucra taică-su.  S-a ales praful din dosarul ăla, polițienește vorbind, pentru că domnul judecător s-a dus la secție și a bătut cu pumnul în masă că să-i fie lăsat fiul în pace, că a chefuit și… nahh… așa chefuiesc beizadelele… Așa, praf, dosarul a ajuns la mine, iar eu m-am dus cu el la președintele de atunci al Tribunalului. Omul – un domn care a reușit să-și corecteze la timp propriile beizadele – m-a rugat să-l las în pace „pe băiat. Au ceva cu taică-su, nu el e miza. Dacă vei scrie, asupra sa se va acționa efectul… și nu cred că Traian se va corecta în felul ăsta.” Așa e: de fapt, nimeni nu se corectează în niciun fel – doar parcurge drumuri… mai mult sau mai puțin supravegheate. Dar tot îmi pare rău că nu am scris atunci despre…

Face-to-face nu ne-am văzut niciodată. Nici nu prea aveam cum. În cercul consumatorilor „la greu” de cocaină intri foarte dificil spre deloc – oricât de „acoperit” ai fi și oricât de deștept te-ai da. Clienții, dealerii și tovarășii lui mi-au fost – și îmi vor rămâne, sunt aproape sigur, toată viața – dacă nu dușmani viscerali fățiși, cel puțin inamici din umbră. Din descrierile tip „pulp fiction” pe care le-am prins din comentarii lăsate pe siteurile ce au tratat, cum s-au priceput, subiectul, reiese că Traian era „un coleg de gașcă, băiețaș fain, un ins cu personalitate puternică, un lider al grupului lui.” Poveștile sunt componente ale  unui puzzle cu multe  piese lipsă și la fel de multe fakeuri. Se încorda la șmecheri. Se alia cu viermi. Cădea la pace cu perverși…

Era într-o goană continuă. Un fel de James Dean în Rebel fără cauză… poate chiar depășind proporțiile societății ăleia, mai glossy dar mai puțin vorace decât asta, salivândă și degrabă vărsătoare de sânge de inocenți sălbăticiți de propria confuzie. Forma lui de a trăi era o formă de sinucidere – nimic altceva… dar păcatul ăsta nu i se poate pune în cârcă: ar însemna că majoritatea dintre noi sfidăm duhul sfânt prin simplul fapt ca mergem la slujba (in cam toate acceptiunile notiunii de `slujba`). Traian Trifa era un urban bad-boy înconjurat de un cor de paraziţi fără sânge-n ei şi fără caracter… marea majoritate, la rându-le, beizadele: de poliţişti, de procurori, de judecători (va veni, curând, şi vremea numelor!)… Ei au format cortegiul subliminal care l-a condus la groapă încă din timpul scurtei sale vieți.

Ruşii doar au executat: nu dai vina pe bâta care te-a rupt, ci pe cel care a decis că trebuie folosită mortal.Asta vorbind cu legea oficială în mână. Neoficial punând problema, cum fac eu aici, criminali sunt toti cei vreo 50 care stiu EXACT nu numai ce s-a  petrecut in noaptea de 21 / 22 mai, 1994 – ci si, mai ales, cum s-a ajuns acolo.


Trandafiri de perete

Când imaginea ți se blurează total, sufletul îți iese din pori eșec cu eșec, durerile îți sunt mute, zâmbetul îți îngheață și apoi ți se topește, sub priviri, în caniculă… Totul se strică, ideile miros a clocit. Te îndrepți către casa care nu e a ta. Pașilor nu le vine să pășească, roților să se învârtească, pământul stă.

Trandafirii apar așa, antonomază revelatorie pe peretele exterior al minții pe care trebuia să o ai aceeași dintotdeauna, dar ai pierdut-o neglijându-i visele, boboc după boboc, petală cu petală, spin cu spin. Sunt mesaj, sunt atenționare, sunt o amenințare cu sublimul a frumosului, venită din direcția care contează, sunt capătul de drum al drumului însuși – coroană, jerbă și buchet, după ce au fost iubire, emblemă și blazon. Dar hai să-ți spun, dacă nu știai: chiar cu mințile pierdute total, emoțiile, sentimentele, orizonturile de așteptare – pe scurt, capacitatea de a iubi – îți sunt neobliterate. La unii – nefericiți cei săraci cu duhul altora – se amplifică.

Trandafirii sunt flori de perete – oricare ar fi peretele.


De ce să îți fie rușine că ești zdreanță?…

(o încercare de regândire a zdrenței – sau zdreanța ca loc comun)

Dacă dai să-ți caute „zdreanță” din google, prima imagine pe care ți-o dă motorul e drăgălășenia asta:

Vezi tu ceva jignitor, „cu conținut ofensator” în comparația cu arătarea asta?… Dacă da, ești o zdreanță ordinară, de aia de prister… și nu mai citi, și nici nu mai intra pe-aici!

Acuma, îmi vei spune că substantivul comun zdreanță a fost inventat pentru rebuturi în ultima lor fază de utilitate, reabilitat (cățelușizat?:) de Arghezi odată cu poezia omonimă și fixat în memoria colectivă contemporană de cocalari – și dacă aș fi de acord: care-i faza?… Ce am eu – și tu, la rândul tău, ar trebui să gândești la fel de… hmm… taumaturgic – cu circuitul ideii de zdreanță în natura din capul maselor celor mai ușor de idiotizat printr-o simplă aplicare de etichetă?!

Eu înțeleg prin zdreanță imaginea metaforică cel mai aproape de exactitate matematică a unui suflet consumat. Sau în consumare… spre final. O tapiserie, altădată splendidă, un spirit la origini și rigoare pur, care și-a dat obolul (în sens cât se poate de originar-etimologic) iubind și fiind călcat în picioare de propria iubire, dăruind sărutări și dobăndind muie, visând flori și încasând coșmaruri, crezând și umilit fiind chiar de ze(l)ul său, binecuvântând și primind blesteme, votând cu încredere și hotărându-i-se iadul social. Și asta de „n” ori.

Zdreanță e orice post…

Te tot coși, te speli, te calci, te piepteni. Să îți fii măcar ție suportabil. Ace tot mai groase. Săpun tot mai dur. Călcător tot mai greu. Pieptene tot mai rar. Uiți (cel mai important, nu?). Reîncepi. Te reîncepi. Te regăsești. Îi / o / îl regăsești… fiecare cu ordinea și cu prioritățile lui. Ești pe refresh până la următoarea apocalipsă. Care vine în timpul unui orgasm ca și atacul de panică sau ca și mântuire în timpul unui cutremur. Și  zici că gata… e ultima. Nu e. E zaua dintr-un lanț al cărui capăt prim nu ți-l mai amintești și al cărui terminal ți-e interzis. O tapiserie, altădată splendidă… E ceva din care se mai poate face… totuși… încă… deocamdată… acum… (alt)ceva.

Zdreanța e compromisul cu care cazi la pacea lor atunci când pacea ta s-a dus dracului. Zdreanța e un exercițiu de supraviețuire în condiții  de criză veșnică, o criză a cărui control nu l-ai avut niciodată.  Zdreanța e instrumentul cu care ștergi praful de pe praf și e tifla cu care le dai peste nas celor care, ca și tine, zdrențe, își disimulează condiția mimând virginități de mimoză, puteri de novă, onoare de cavaler, estetică fatală.

IT`S RAG-TIME… un jazz subtil ne obligă la decența comportamentului. Nu-i nimic personal aici… ca în nicio zdreanță, de altfel. Zdrențele nu au personalitate, pentru că ele însele și-au renegat-o atunci când au ales să (re)trăiască în locul unei sinucideri demne (bravo, Madă!;)  Un mesaj, altul decât cele rostite, patinează buzele obosite de atâtea sărutări mincinoase, înjură ofensiv (da, există și înjurături defensive… dar alea sunt cu adevărat dureri ultime) ca să nu înnebunească, își cântă… la urma urmei, noblețea.

Zdreanța e un blazon aristocrat. Un peisaj imaginar îi ține loc de excursie.


Basm cu pisici

ea e EA.

și dacă și-ar fi singura… are ce vrea doar în ea. și păcat, și binecuvântare că ea nu vrea nimic…

e în vecinătatea unui alt basm. (sunt două basme care se joacă unul cu celălalt. dar ea e numai și numai acolo, iar el e numai unde e el.)

ea e înțelegerea speriată în fața lumii și e propriul său balsam. lumea, însă, lovește, iar balsamul ei e pe terminate.

i-au plecat doi frățiori… dați prin vecini. a rămas la mama sa… nu se zice „singur” – asta nu-i singurătate! mama sa e ȚIȚI. și atât:

iar mama sa e DIVINĂ.

ei bine, cuplajul ăsta matern – puișori dispăruți, puișorul rămas… poate cel mai drag… dar să nu comitem nimic… nici șoapta să nu se audă…

cuplajul ăsta yinyang, de neexplorat, de neînțeles, de nederanjat…

de nimic, numai.

numai șoapta ochilor neclipind să se se audă prin jocul lor. numai fluture bătând din aripi printre paginile basmului lor fără subiect. printre paginile și locuind pe copertele valurilor lor. dormind acolo… dacă va mai urma, așa va urma.

EGAL JOC

joc egalllllll… pot doar să filmez și să tac. filmez unde te văd, în tot ce te simt. iubirea dintre noi e angelofilie. nu se poate așa. suntem de același sex. poate că ne și înrudim. din greșeală sau nu. din dragoste e posibil să ne înrudim. și de aia sângele nostru să nu fie compatibil. să nu se poată pur și simplu. om-pisică… ce-i aia?! contra naturii. pro natură, dar contrar legilor lor. dacă om-pisică nu, pisică-rățoi nu, iepurași și fluturi nu… scopripon cu doi pești deodată nu… iarbă și om nu… nici ciupercuțe… măăăăiii, ce natură contra naturii.

e plină lumea de dragoste urâtă… contra naturii. de ură împotriva dragostei naturale dar nelegitimată.

iar jocul mi l-am imaginat așa…


Execuția lui Traian Trifa – prolog

Noapte… de 22 mai… ora două… acum 6 ani… 2004.

E ceva demonic până și în numerologia asta… de neinterpretat.

Pe la 7-8 dimineața l-au găsit. Răstignit de un piron înfipt într-un copac mort – încheieturile mâinii îi sunt prinse în formă de X, cu o sfoară groasă, strânsă cu putere… pumnii nu mai au viață să stea strânși… sunt destinși a extenuare; conturul difuz și de nicio cameră reținut al cadavrului se prezintă cam așa, ca în figura asta

însă corpul e culcat mai pe spate, mîinile mai întinse a relaxare finală – oricum, e plin de incertitudini aici… sunt doar schițe mintale*)…

E pe jumătate în apă, curenții au trecut. Valurile Mureșului sunt reci și l-au bătut după bătaie. L-au îngropat în ele și i-au fost ultima plapumă. A murit de hipotermie… orice idiot ar observa asta dintr-un foc… O hipotermie post-bătaie, un crivăț cald sau un alizeu de gheață venite (împreună?) ca o pace definitivă… aproape ca o dragoste definitivă venite… ATUNCI – penru el, utimul ACUM – când totul e rupt în tine, oscior cu oscior, mușchi cu mușchi, neuron cu neuron, picătură de sânge cu picătură de sânge… vis cu vis… TOT.

Nici apa curgătoare nu i-a fost balsam…

***

Pe o suprafață de cel puțin 10X10 metri, iarba e călcată în picioare ca după un goa party… dar e o glumă nebună să compari un party cu ce s-a derulat acolo. În ringul ăla s-a dat spectacolul. Acolo s-a derulat lecția deschisă. Acolo a fost simpozionul. Conferința. Academia (se) predă în aer liber. Lume (ne)bună… Pe mulți îi știm – și voi, și eu… Sau o sa-i știm. Foști, prezenți și actuali nebuni. Cei ce trebuiau să vadă. Și să țină minte. Și să vorbească despre… dar să nu povestească. Harașo?;)

20 de ani, băiețașul… nu? OK… păi, măh… ce a făcut el, nu a prea făcut nimeni… a făcut, a dres, a băut, a futut, a tras, a luat, a dat, a vândut, a iubit, a fost dependent, a cumpărat. Cât pentru încă 20.  N-a dat banu! Și nu că n-a dat banu… băieții sunt de acolo de unde nu neapărat se pune problema cu banu… dar nu te încorzi aici… nu de mai mult de două ori… Câte au fost?… Nahh, asta-i ultima, puișor! Unii mor și mai tineri. Și nu că vor ei.

Te plimbi cu Merțul lu tăticu, nu? Ăl bătrân face mia de euro pe zi, tu dai un chef pe secundă și noi suntem proștii tăi, ha?… Ne dai cu flit cu  pizde și te spargi în figuri. Ești prinț, mă, pulă… ești prințișor. Noh… cum se zice la voi, pe-aicișa… ai fost!

***

Băieții le-au arătat căcănarilor de interlopi, pui de polițiști și alte babe „mafiote de baltă” – meserie. Execuție – e un cuvând aproximativ la  fe de exact precum lecție. O lecție de limba, literatura, stilistica și guerila urbană sovietică. Sau sovietice… în fine… mai multe detalii sunt chiar sinucigașe… nu-s vreun martir al acestei cauze… să bifăm și asta…

Săculeți de nisip. Ustensile artizanale de tortură – unele aduse de acasă, provenite din cine știe ce război, altele improvizate ad hoc… conform cu peisajul. Trunchiul ăla de copac, de exemplu… de lângă ultimul plop… cum se gată poligonul. Soldații se știu. Și nu, nu sunt sadici – sunt pragmatici: când mâna vrea să deschidă ușa mașinii iar  sufletul să fugă, mâna e strivită de ușă iar sufletul de durere. Bătaie pe silent. Toată lumea tace. De la „marii șmecheri” până la zdrențe cu copyright. Când vezi, dar mai ales când auzi și când simți odată cu victima un braț rupt, ca un vreasc, în trei-patru, ești o zdreanță care tace. Nimic altceva decât o zdreanță care tace.

Și vor tăcea și de acum încolo zdrențele… au tăcut șase ani, vor tăcea și al șaptelea… Că nu-s cu nimic nici mai buni, nici mai altfel în zona cu + decât… Sunt mai proști, mult mai ticăloși, mai lași, mai răi decât executanții. Cu ăia măcar știi de-o treabă…

***

S-a fumat mult. Kent rusesc. Filtru maro, mai gros decât cele de pe-aici… „de muieri”, pentru ei, ale noastre. După ce pleacă „criminaliștii” lu pana pulii – care știe, curvă bătrână, nu chiar ce s-a întâmplat… dar știe deja, de pe la 8-9, că i-a fost acolo și odrasla – mai rămân vreo 150 de chiștoace.  Cazu-i ca și îngropat. Legistul lu pește prăjit nu mai trebuie decât să-și pună laba de meserie pe un certificat pe care să urle „sinucidere prin accident de mașină”… cât mai confuz… cum e totul în capul lui. Ziarista care ajunge la locul blestemat pe la 10 nu mai găsește anchetatori, dar mai găsește probe: pironul bătut într-un trunchi mare, gros, gri, de care fusese legată frânghia torturii… de exemplu. Vorbește cu martori… încă neaudiați… Un anchetator și-a uitat o mănușă. Vine la redacție cu ele. Scrie „crimă” și scrie prima.

Trec ani buni, mai bine de patru… trece o deshumare și trece cea mai hardcore reautopsiere post-deshumare… și acum mai plutesc fantomele deșteptate atunci peste Eternitatea… trec  culpele-n goană până ce anchetatorii să zică: da, măh, tată, măh: CRIMĂ.

***

Cine l-a dus acolo? De sub ochii cui a fost luat? Pentru câți bani execuția? Cine i-a chemat pe băieți? Cine i-a pus în legătură cu amârâtul ăla mic?

Hai să vedem?… Putem de aici, de unde suntem?



acuma îs așa… scriu la execuția lui traian trifa…


poison&style


identitate căzută și ridicată la loc…

– adică un fel de reportaj cu praștia de gât –

pe bune, nahh… io nu știu (de, în, cum, ce, când, unde, cum, în a cui:)) să mai cred!:))

adică nu scriu pe 14 iulie, dă căderea bastiliei, ca o proclam ziua mea cu ghinion, că mă feresc de demoni, cică… și… pă dracu… că nici nu aveam sa intuiesc ce avea să mi se intâmple pe 16, 17, 18… and counting:)) caderi ampulea cu bitigla… asta după faza că mi-am implantat stema de la opel… sau volkswagen… mai după cum arată… în genunchi:)) –

Nu, nu e vreme de peace&love. Peace&love a căzut, așa cum am căzut eu, la 12 noaptea, peste o mașină parcată pe Victoriei, intrând cu bițigla în ea și zdrelindu-mi dreptul, de la genunchi în jos… piciorul meu, care a mai avut accidente de aproape aceeași natură. Poate că a căzut EXACT ÎN ACEL MOMENT. (scriam pe 17… nahh… cică și de cifra asta să mă feresc… da mă leși?…)

așadar gropi neintuite sub bălți (zici că-i titlu de poezie:))… frâne de ungur prost în dâmboviței cu vlaicu (boule! fă-ți frana mah, pula!:))… and counting… cum zic… (imi trebuie genunchiere… plm… bine zice șoferu!;)… dă trebe să imi las tibia dreapta și genunchiul donatii la ortopedie… pentru avansați. boaftăru la care i-am dat 5 lei pentru amandoi șpagă de la santana până la arad – scuzeeee, meștere, că am stricat piața: îi criză și la bagabonți, în puii mei! zi mersi ca nu ți i-am luat înapoi la arad!:)) – nu și-o putut lua ochii de la piciorul meu drept!:)) i-am zis că de aia avem așa puțin la noi că venim de la un chef cu scandal și atâta am reușit să furăm de pe masă… cum dreaq era să nu mă creadă când arătam ca după un măcel?!:))

dar mama lui radu m-a înțeles – sărut-mâna, doamnă!:) – cel mai bine și cel mai ok: măi, luci, da tu cazi așa, senin, ca la 11-12 ani… pfff… daa, tanti… și atâta e de fain… numa, nahh, repet, cum a zis și șoferu, îmi trebuie genuchiereee! (de alea de firmă: adidas dacă se poate:))

(asterisc: da pe naiba: incepe azi „supliciul de pe pirinei”, ăștia, săracii, îs rupți… frank shleck poate că și-a terminat cariera și coloana, andy se bate cu contador de la egal la egal, lance s-a făcut de râs, cavendish plânge și io mă vait că am picat de două ori jumate cu bițigla! gata asteriscu:)

m-am dus de la ceala la utviniș… am bântuit două păduri pe tripuri diferite completamente, am colindat o grădină și m-am vindecat cu cea mai faină poveste cu pisici acolo. am gândit numa în termeni de peace&love în yinyang cu war&bore.

poze mai multe si mai mari vedeti daca accesati flikr-ul de pe coloana dreapta:)

acum cred că totul stă în adevărul ăsta: peace&love în yinyang cu war&bore… și că nu există continuitate, decât dacă e predestinată. și nici consecutivitate nu există, decât dacă e muncită… și, da, iubito… poate că nici nu are rost munca:)

***

toate astea le fac pentru că mi-am pierdut identitatea… fuck… de bucurie, ca să sărbătoresc o fac! așa chefuiesc eu – ce mama dracului! viața e un  chef ( inclusiv) pentru mine… problema-i cu nota de plată… dar așa e la toată lumea când vine nota, nu?! măcar la mine, în plm, e întotdeauna mică… infimă… spre deloc…

pentru că mi-am pierdut identitatea fac asta, cum am zis și aici, deci! pentru că am vrut eu să o pierd și la un moment dat mi se împlinise visul! am dat cu ea de gard, am umplut-o de sânge! a căzut și se tot ridică, toanta: vaaai, ce mă fac eu fără tine?!:(( da mă doare-n basca pulii, băh, pupăză!

vine italianu, deci, patron de 2012, omul… ca orice legionar roman care se respectă… nu?… și îi transmite la dom`director că mi-o găsit buletinu. la 2012.

și îmi era așa de bine fără ea…

cred că mă culc înapoi. deocamdată tot libertatea din somn rămâne cea mai cool… deși totul depinde de continuități care nu există, de consecutivități nefirești, de o dialectică labirintică și de o metafizică ce trăiește fix cât și precum un fluture.

fix cât și precum un fluture.


E nevoie de un șoc

Dap… e nevoie de un șoc – asemănător celui din China antică a secolelor III-VII, când budhismul a invadat Imperiul, l-a spart in zeci de regate, a spulberat dinastia Han și i-a făcut pe învățați să regândească TOTUL cu privire la spațiu, timp, materie și spirit… dar în primul rând la locul terestru, ocupat cu folos reciproc, din  punct de vedere al apartenenței la lumea asta de căcat – care de căcat și din căcat e de când a fost inventată.

Pentru a reuși asta e  nevoie de un exod – interior și exterior deopotrivă. „Pentru a supraviețui, ei caută, uneori o viață întreagă, un adăpost fizic în zonele rurale și un azil moral în poezie, scris. Ei se deprind a trăi ca niște învățați, dar în libertate, departe de însărcinările oficiale. Cum să slujească un stat sau altul, conduse de suverani adeseori neștiutori de carte, veniți de-te-miri-unde, a căror putere nu este legitimă? Niciunul dintre aceștia nu a primit de la Cer un mandat…” – scrie Daniel Elisseef în cartea sa despre Confucius, descriind succint momentul pe care am înțeles acum să îl compar cu acesta.

Sigur că o asemenea (r)evoluție aduce cu sine angoase la limita cea mai „roșie” a suportabilului și sigur că aceste maladii spirituale sunt chiar mai grave, mai dureroase decât cele colective – dar așa cum a venit atunci „călugărul pe cal alb, la capătul unei lungi călătorii, să-i ofere împăratului Ming textele sutrelor pe care suveranul începuse a le căuta cu mai mulți ani înainte, în urma unui vis premonitoriu” (id.), va veni și acum: întotdeauna vine – numai că filosofia sa, devastatoare și creatoare totodată, sperie în așa măsură încât cei mai mulți… nahh, întoarcem capul. Și „ne vedem de treabă”… De treaba lor de căcat.

E nevoie de ȘOCUL TĂU, deci. De șocul produs de MAREA ÎNTÂLNIRE cu visul tău premonitoriu, cu DORINȚA cea mai profundă a ta. Retrage-te în tine, rupe cu identitatea lor, ia-ți dreptul de a fi LIBER în ce fel îți comandă dorința și voința, ieși din rând și spune „ceau, calu!” calului lor.  Așteaptă calul tău, așteaptă călugărul cu sutrele, așteaptă-ți iubirea, așteaptă-ți filosofia. În timp ce-ți cauți locul. LOCUL TĂU.


Întâlnirea bloggerior… Faza e că ai putea…

Știi care e faza?… Faza e că ai putea!

Am fost ieri la întâlnirea bloggerilor (http://doipedoi.com/2010/07/06/intalnirea-bloggerilor-arad/ – mersi, Daniel Mitre:)… cum ar veni, am fost să ne întâlnim câțiva cu câțiva, cu sau fără treabă unul cu altul… să bem o bere, să zicem fraze premeditate despre noi… să mai facem rost de câteva clickuri… să.

Nu suntem mulți. Nu suntem nici puțini. De exemplu, suntem mai mulți decât cei cu  care și-a început El Che revoluția. Dar suntem mai dezbinați, mai apatici, mai sictiriți, mai puțin liberi, mai rulați, mai futuți, în toate găurile reale și imaginare, mai duplicitari, mai nesinceri…

Suntem cum suntem. Habar n-avem dacă împărtășim aceleași valori, dacă ne raportăm la vreun sistem comun sau dacă avem un deziderat în care credem.

Cert e că viitorul va fi individual și subiectiv. Sau nu va fi… dar merităm noi șansa asta?! Nu cred.

……………….

Nu, nu e vreme de peace&love. Peace&love a căzut, așa cum am căzut eu, la 12 noaptea, peste o mașină parcată pe Victoriei, intrând cu bițigla în ea și zdrelindu-mi dreptul, de la genunchi în jos… piciorul meu, care a mai avut accidente de aproape aceeași natură. Poate că a căzut EXACT ÎN ACEL MOMENT.

Chiar – adevărul tău câte clickuri face?… Frumusetea ta, expusă conform standardelor tale, limitată de priceperea ta la calculator și pe net, câte likeuri autoflatante îți aduce și câte erecții? Ideile tale câte jointuri rulează, câte votci comandă, câte tricouri inscripționează? Comentariile tale câte voturi aduc și câte anulează? Pamfletele tale câte înjurături slobozesc? Anchetele tale câte dosare? Poemele tale cât fior? Reportajele tale câtă empatie?…

Nu stai strălucit, așa-i?…

……………….

Nu stai strălucit pentru că nu nu știi să strălucești. Ți-e frică să ridici capul și să luminezi cu el… chiar dacă ai cu ce. Eși mare și tare până la prima căzătură. Iubești până la prima încercare cu adevărat dificilă. Mori cu câteva secunde înainte de a îți fi susținut proclamația – pentru că, de fapt, nici nu avea ce proclama. Ești șmecher când nu e nimeni pe stradă. Ești bărbat cu inamicii din contumacie. Ești femeie până îți argumentează cineva că nu ești. Deviza ta e „Next…”

Știi care e faza?… Faza e că ai putea!

Ai putea să fii TU – și asta te-ar face fericit. Ai putea fi flacăra propriei tale lumini. Ai putea să-ți iubești iubirea. Ai putea fi propriul tău sistem, ai trăi firesc, nicio secundă să nu te prindă trist, nici o poveste încheiată să nu te găsească dezamăgit și nici un discurs să nu te facă să suferi.

Puțină revoluție interioară, puțin curaj, puțină renunțare la comoditatea pe care ți-o comandă lenea și teama deopotrivă.

Cum spune Pierre Emmanuel:

„Un dram de dragoste in suflet,

Un strop de adevăr în creier –

Cât orz îi trebuie unei vrăbii

Să mai petreac-o zi de iarnă.

………………………………………

Sau crezi că marii sfinți ai lumii

Trag în balanță mult mai mult?”



Mi-am pierdut buletinul – deci, identitatea lor sucks!

Nohh… mi-am pierdut buletinul… după o noapte pe cât de turbulentă şi haotică, pe atât de coşmarescă… sufleteşte vorbind. Ca unul care a crezut dintotdeauna că scopul final al identităţii e pierderea ei, păţania nu poate decât să mă lase… aşa cum m-a găsit destinul când aveam 14 ani, când nu înţelegeam de ce trebuie să ştie toată lumea cum te cheamă, unde stai, cu şi de ce poliţie ţii, când te-ai născut. Adică să mă lase absent şi sictirit…

Buletinul de identitate e, de fapt, buletinul LOR de identitatea TA… aşa cum ţi-o vor ei.

Mi se pare firesc ca eu să îmi pierd buletinul. Mi se pare că am primit un mesaj, traductibil prin: nah… şi la ce îţi folosea?… Să nu îmi spuneţi că „nu poţi ieşi din ţara fără…”  Nu pe dracu! Când evadezi dintr-un prister ca şi ţara asta, găseşti şi un paznic care, dacă nu te inţelege, măcar închide ochii…

Sper să nu îmi mai trebuiască vreodată unul. Sau să mă lase să mi-l fac cum vreau… dar ăsta e un deziderat prea… avangardist, nu?…


noh, hai să ne futem!… (I)

(șocant, așa-i?… să vezi ce banuri iau io de la facebook, wordpress și faze din astea!:))

nu-i okkk, băăăh!… tu prea dai dume pe față! nu ești normal! ) povestești tot cum… băăă, ești prosst!?!  nici ție, nici nimănui nu ar trebui să împărtășești asemenea amănunte! asta și-o permit guralivii de lux, de bani mulți, băăă, pulă, ca becali, nu gușteri ca tine! tră să ai doi pe doi sau măcar să pari de-atâta, bani câcălău de spart , femei, mașini luxoase, cum zicea beleiufieiertat sau care dracu, în plus răutatea lu uțu și respectul lui doly!

mă leși?…:))

m-am apucat și io de iubit… în sfârșit… și, iaca, tătă lumea îi curioasă să mă-ntrerupă… și pe bune că asta nu-i mania persecuției…

RUCSACUL

mi-am pus trei cărți în rucsac: Khôra – Coranul – cum mi-a spus azinoapte Leac că îi spun derridienii Bibliei noastre; volumul de nuvele Ursul, de Faulkner… ca să nu uităm cât de simplu ar putea fi totul; și… dahh… volumul I din Timpul regăsit al lui Proust… ca să nu uităm cât de simplu ar fi putut și încă mai poate să fie totul… nu, draga mea?… mai am în rucsac un patent multifuncțional… din ăla de muncitor priceput cât de cât… tot numai oțel, cu set de șurubelnițe și imbusuri și tăfelu. mai am un briceag rusesc care… pfff… pă bune, n-ai vrea să te întâlnești cu el în fața a… nimic din corpușorul tău de suedez, mâncaț-aș. am pixuri – vreo 13… de tăte culorile și mărimile. am agende și am vreo 25 de subiecte neexploatate cu și despre tine… de fapt, ca să fiu sincer până la capăt, despre eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele. mai am un hanorac de rezervă… că trebuie noaptea… mai am două șepci (treaba mea de ce două!), în caz că plouă prea tare (că ploile scurte și soft trebuie trăite live și fără șapcă!)… mai am acte… foarte multe acte…

iar astea sunt doar cele ce se pot povesti… aparatura defensivă… restul… ofensiva… ascultă-mă… dacă ești mai atent(ă): nu vrei să știi ce pot face alea restul – cu tine, cu toată viața ta de acum încolo! executori cu teutoni și berbeci cu catapulte… dacă știi puțin travian.

din ciclu „we made this?! nooooo!:))”(va urma:)

pssst! n-am scris ieri, ca a fost 14… ziua mea cu ghinion…


Despre timp – completare la un post pierdut

Timpul exista pentru ca lucrurile sa nu se petreaca toate deodata – o stiu copiii, dar uita cand cresc.

Timpul exista in asteptarea exploziei, traieste din asta si pentru asta. Timpul exista pentru a se autodesfiinta. In egoismul lui definitoriu, timpul exista pentru a se sinucide. Sinuciderea timpului inseamna vesnicia nimicului. Paradisul e o discutie despre neant, despre non-cunoastere.

Scopul final al timpului este de a-si contempla apocalipsa. Apocalipsa este nunta timpului cu spatiul – noaptea acestei nunti… dar invirginare, nu dezvirginare.

Timpul este sfintit pentru ca trebuie sa ajunga la asfintit. Timpul exista pentru ca planetele si sorii, cometele si nebuloasele, pulsarii si cuasarii si toate cele din stele sa se scurga intr-o gaura neagra. Gaura neagra este toaleta tuturor destinelor, materiale si imateriale, concrete si abstracte.

Timpul are valoare juridica atunci cand se finalizeaza cu o condamnare. Are valoare etica atunci cand se termina cu o redemptiune si are valoare sacerdotala cand sfarseste cu un autodafe.

Timpul are valoare estetica atunci cand e pierdut.


timebomb – a clockwork orange

e un post mai vechi… uhh… cu suna „mai vechi” in contextul asta… datat 28.03.2010… a fost publicat si dupa aceea auto-sters, din ratiuni aproape inexplicabile… are 4444 de semne. fiecare dintre acestea, mai valabil ca niciodata… ca si RUGACIUNE  (poate aroganta vazuta prin anumite prisme) CARE NU CERE.

8-> 8-> 8-> 8-> 8-> 8-> 8-> 8-> 8-> 8-> 8-> 8-> 8->

ne-am visat. la diferență de 13 ore… it was a day&night dream…

reciproc, înlănțiuți în aceleasi mișcări fizice, plasmă din plasma celuilalt, material cu conținut excedentar de feromoni. nu atât genetic cât generic. genericul unui trip. trailer-ul sau prefața – încă nu știm – ultimului episod al ultimei noastre vieți. magma metafizică a vitoarei pietre pe care o vom crea. a fost visul de vis. zeii și eroii au reînviat și au început să vorbească pe aceeași limbă: a noastră. hermes s-a împrietenit cu toth; apollo cu eros și tot așa… n-a fost o sărbătoare cu trâmbițe și lume, ci un ceremonial discret, în doi, un fel de nuntă microcosmică de electroni onirici, sperată dar nu  cerută. un cadou fonic tacut, un dar vizual de nereprodus grafic. maxim caligrafic: o caligrafie a simțurilor, direct raportată la emoționalul ei aritmetic. simetrie pe cât de perfectă, pe atât de pură: nimeni în plus; nimic lipsă. (%)

8->

REM si spoof: fractal-spoof.

pășesc cu fiecare celulă pe celula ta corespondentă și fiecare celulă se cuplează într-un yin-yang firesc, definitivându-se încă dinainte de creația de monolit dual, cu siguranță predestinată. timpul ia valori matematic-negative. deasupra, Khôra, al treilea pol, pune într-o penumbră protectoare mișcările noastre, emițând o lumină de spectru, de început sau de final de geneză. așa începe sau așa se termină apocalipsa – nu contează.

te explorez mit cu mit și, în hermeneutica asta tandră, ni se revelează întregul drum – de când ne-am întâlnit pentru prima oară și până astăzi, la startul sfârșitului material, la însfârșitul eteric vizat, care urmează imediat după. la o milionime de clipă distanță de secunda asta: particulă elementară, cu un boson și un fermion suficienți unui prim verset, necesari altui univers. acolo unde nu există memorie, pentru că totul e numai memorie; unde nu există pace, pentru că totul e numai pace; unde nu există dragoste pentru că totul e numai dragoste și unde nu există dumnezeu pentru că totul e dumnezeu.

8->

coapsele tale tari descriu un arc întins ce stă să pleznească. dacă cineva ar avea imprudența să deschidă ușa, tensiunea erotică din cameră l-ar pulveriza, lăsându-i doar conturul desenat pe peretele opus, o greșeală fatală asemănătoare unei eplozii atomice empirizate. tu ești armura mea, eu sunt interiorul carcasei tale devenită gelatină și diamant totodată. privirea mea îți irizează fețele și ți le topește – când mi-o mut, ele redevin ce au fost, dar înnobilate de plăcerea în grad extrem. dansăm pe muzica asta mută cu ochii strâmt deschiși, iar când îi larg-închidem trecem pe tărâmul exceselor despre care nu se poate nici măcar tăcea cu glas tare. nu mai e nimic de dezbrăcat, și totuși, decorticăm strat după strat, folie după folie, membrană cu membrană, iar exercițiul ăsta gnoseologic repetă, amplificând la puteri luciferice, gestul evadamic din paradisul sărac pe care ni-l reamintim ca pe o glumă, ca pe un himen inutil. ești o portocală mecanică iar eu sunt bomba cu ceas care o acționează – sufletul, ca și viața, e în altă parte: acolo unde ne așteaptă piatra. piatra filosofală. de un verde luminiscent, poate un alexandrit natural conținând un mesaj pe care nu îl vom descifra. din pudoare. de dragul pudorii tale, dragostea mea…

8->

înainte de a ne reîntâlni ne-am visat. ne-am re și re-visat, ne-am reamintit cum visam același vis, cum eram produsul aceluiași ideal, cum, voluntar sau nu, eram visul muzei aceluiași poet și cum ne sărutam în vârful peniței sale. întâlnirea noastră a fost un miraj așteptat, o antonomază pregătită în laboratoarele subconștientului. spontaneitatea este răsfățul erudiției.  sângele nostru curge în ritmul aceleiași simfonii – acum, asta – iar în cortexul nostru sinapsele se lipesc la fel și dezvăluie același desen. cromatica e  deopotrivă evident și subtil asortată. stările noastre sunt minorul și majorul aceleiași game. pentru cei atenți – cu cât mai puțini, cu atât mai bine –, peisajul acesta impresionist, difuz și în disipare, seamănă și cu visele lor… chiar neavute încă. când se va legifera ce e cu adevărat de legiferat – cunoașterea –, va înțelege toată lumea mecanismul al cărui rezultat suntem. acum, înțelegerea e în sufletele egal de rebele cât ultradisciplinate. când cutreieri asemenea labirinturi, trebuie sa fii ultracinstit.

8-> 8-> 8-> 8-> 8-> 8-> 8-> 8-> 8-> 8-> 8-> 8-> 8->


GO HOLLAND!

atat am de spus acum:)

si la sfarsit un romansesc s p iniesta si… nahh… chiar ola espana!… ataete…


Cățelușa lui Nabokov. În Eternitatea.

Îi interesează doar epicul lor, iar povestea pe care o ai de ținut minte durează de la privirea primă îndreptată curios către sfoara de mână a ustensilei de filmat și până la părăsirea jocului – revelația altuia. Tu nu exiști, în economia lumii lor, așa cum nu exiști într-o ecuație de Ceaikovski sau în norul care tocmai ți-a părăsit orizontul vizual.

Cățelușii Lolitei sunt splendori absolute, apriorice – ca și ea, de altfel. Independente de timp, pentru că, temporal, miracolul e o marjă neglijabilă – nu te uiți la cronometru când trăiești antonomaze… cel mult, numeri descrescător… dar asta numai dacă ești timebomb.

Lolita e un ceas: un ceasornic (ana?)cronic împărțit în patru sferturi, sigur că egale – un exemplu al unei maternități care, de fapt, e sinonimă cu Eternitatea.

Maternitate = Eternitate. Știe cineva o congruență mai evidentă?…

Eternitatea e numele cimitirului. Lolita și cele patru sferturi ale Drăgălășeniei-Sale sunt mișcările simfonice ale unei suite care te urcă la cer:


un poem de borges…

eu, unul, nu cred ca e nimic peste gnoza asta.

am zis odata ca primele doua versuri ar trebui sa stea pe frontispiciul oricarei facultati de filo… nu mai zic nimic… e pacat sa influentezi o asemenea lectura…

(re)enjoy…

Scăpare n-ai în ce-au lăsat în scris
Acei pe care spaima ta-i imploră.
Nu eşti ceilalţi. Te vezi în astă oră
În centrul gol de labirint închis
De paşii tăi. Nici fi-vei izbăvit
De chinul lui Socrate, de Iisus
Ori de Siddhartha ce-a murit răpus
Într-o grădină, către asfinţit.
Tot pulbere e şi cuvîntul scris
De mîna ta, şi vorba îngînată
De gura ta. E crudă-a ta ursită.
Iar noaptea Domnului e nesfîrşită.
Tu plămădit ai fost din timp. Eşti vis.
Eşti fiecare clipă-nsingurată.

„cand totul se duce pe pula, sa nu-ti para rau ca-ti pare bine!”;)

INTRODUCERE:

cică faze de faze si mi-am schimbat looku… lumea, aia proasta, crede ca m-am ascuns sau zac praf pe undeva… nu, bahh… chiar is peste tot… de data asta, pa pula mea… si a inca catorva tovarasi cu care n-ati  vrea sa va intalniti… ca de obicei alea-s last time… last time of timebomb… click… the fatal one… once upon:))

noh… uite poza cu mine… facuta ieri… sa nu ziceti ca nu v-am zis si sa nu mai dati bani aiurea pe urmariri si paranoia:

CUPRINS:

am zis atac urban si chiar urbanatak va fi. pe gratis. sub centura. sub aia de castitate.

da ce pula mea, daca utu si ghita si fizi si ilie si din astia… neluuu… cati isss: o sa fac o lista cu ei si o sa o umplu de dovezi! daca astia au ajus sa asfalteze aradul si sa taie copaci, sa omoare lume sau sa o bage nevinovata  la puscarie, de exemplu, sa fure hectare, sa le vanda cu toti banii tai pe douazeci de vieti muncite… dupa aia sa isi faca un site, cu care sa mai fure inca cateva sute… sa-i mai si zica vestic.ro… hai… sa nu insist acuma… revin io. cu buzduganu!:)) deci daca astia!… pai atunci, bah, pulelor, atunci chiar avem dreptul si chiar obligatia moral-profesionala sa va injuram!:))

INCHEIERE:

deci, bahh: asta nu-i testament, ii abia prologu! adica: inanite de ce urmeaza – pentru manelistii care citeste si ei!:)) o sa fie fain. promit io ca asa foc de artificii n-ati vazut nici la nunta pe care-o viseaza topa… ca tat ii la moda:))

o sa scriu – de bine-de rau:)) -, deci, si despre topa, si despre andrei, si despre mine, si despre tine, si despre politisti, si despre toti smecherii, si despre dragoste, si despre iertare, despre ura, despre puscarii si despre ingeri, despre carti si despre fluturi, despre biciclete, despre matematici imaginare si despre spatii sacre. despre animale, despre plante si – mai ales, despre NUME.

DESPRE NUME PROPRII.

(o sa va placa!:)

hai sa (re)ascultam asta pana atunci:)