Havuz cu dragoste de pești (III)

Știi (cum e) să săruți pești? Dacă nu, nu știi nimic.

Între buzele tale și buzele peștelui există o distanță care nu e distanță, o materie care nu e materie, un spirit care nu spiritualizează și un timp care îngheață, retras frigid în propria sa inutilitate. Mintea e out și tot ce te înconjoară e abolit… în acest joc suprem, mallarmean (Stéphane Mallarmé – probably the best fish in the world:) care va fi (fost). Sărutul peștilor e, de fapt, sărutul sărutului LOR reverberat în fiecare neuron al tău /său, retrimis cu o putere de mii de ori mai mare înspre fiecare fibră și fir al emoției, glandelor, simțurilor și a oricărei forme de percepție a nimicului sau absolutului care se contopesc întru crearea celui mai complex și, totodată, firesc fractal.

Memoria nu-l poate reține. Visul da – dar el durează cât durează și se (va) stinge disipându-se în același eter, în aceeași eternitate care l-a făcut posibil. Nu se va mai repeta și nici nu se poate repera – amintește-ți să nu îți amintești: melancolia e o doină kitsch.

Decorul e o ramă invizibilă iar piesa e o dramă indicibilă. Personajul central e bancul de pești care te adăpostește. Hazardul e „regula” după care ai fost selectat. Adâncul e tabloul iar liniștea desăvârșită e soundul. Coregrafia e spontană, dar spontaneitatea – o spun din nou – nu e decât răsfățul erudiției. Forma sa de alint. Dacă inspiri, te ineci, dacă expiri, leșini – respirația înseamnă moartea sărutului. Dacă auzi ceva, înseamnă că ești „cel ales” – condiția primă fiind SĂ-ȚI TACI DARUL.

În sărutul peștelui e tot ce contează în materie de eros și de logos. Nu se poate deduce vreo psihologie, nu se clădește o filosofie, nu se poate elabora o teorie și orice cartografiere e un desen minor. Nu există, însă, o autopsihografie mai (r)eleva(n)tă, o erotogramă mai sinonimă cu perfecțiunea și nici o logo-iluminare mai  desăvârșită. Disciplinele mor, nivelurile se lichefiază.

După – ceasul e cât vrei tu să fie. Abia după E.