autopsihografii

Da: taci, dracului, când îți face lira semn să taci!

taci. taci dracului cand totul din tine iti spune sa taci. cand tot din afara iti spune sa taci. bb spune: taci, bai – unii nu au ce manca, ce bea si ce fuma, tu nu te opresti din bocit o despartire? o lira pe care nici macar nu o cunosti iti da semne:
Lucian Valeriu ramble. just ramble…
56 minutes ago Friends only · Comment · LikeUnlike · View feedback (6)Hide feedback (6)

*
*
*
o
Bogdi Turlea ‎(sc)ramble
38 minutes ago · LikeUnlike ·
o
Lucian Valeriu yepp… a hard one…
37 minutes ago · LikeUnlike ·
o
Lira Wati ‎:-$………………………..:))
33 minutes ago · LikeUnlike ·
o
Bogdi Turlea ca o nuca :))
29 minutes ago · UnlikeLike · 1 personYou like this. ·
o
Lira Wati ‎-:q
26 minutes ago · LikeUnlike ·
o
Lucian Valeriu a wise lira that invite you to shut up:)
8 minutes ago · LikeUnlike ·

AFARA-le și INAUNTRU-le sunt (în) ying-yang (%), acuma stau in 69 si cand lucrurile stau asa, nu ca e ok, da chiar trebuie sa taci. TREBUIE.

EA ITI PORUNCESTE SA TACI… si ai promis ca ii respecti poruncile.


Ssschhhuberttt…

Schubertul ăsta și gata… …sper…


7: cauză şi (d)efect. datură şi datorie…

(ATENŢIONARE: articolele de pe blogul ăsta se încadrează genului tabloid-gonzo: sursele şi numele nu se divulgă nici măcar cu preţul libertăţii. Numai dragostea divulgă nume… dar aici, deja, nu mai e vorba despre dragoste ! Autorul nu îşi asumă pseudonimele – nu poţi acţiona în judecată pe cineva care scrie despre ceea ce crede el că crezi tu că eşti… maxim ar fi să-i dai, nu să-i ceri drepturi de autor… Ce libertate a cuvântului ar mai fi aia în care sunt pedepsite echivocurile îndrăzneţe ?… şi, la o adică, tandre:)

– cred că e necesară precizarea… de aia o şi repet… mai ales juridic punând problema… că văd că-i plin pe-aici;) –

E 7 şi hai să sărbătorim. Io zic să luăm ceva datură, că e plin Aradul… am văzut cred că şi prin faţa Primăriei. Să ne dăm cât putem, cu LSDul ăsta vulgar, care ne merită şi pe care-l merităm… şi praf de pulbere să ne facem… ca să chiar nu mai ştim de noi…


PLM, să nu-mi spui că tu, needtotrip cum eşti, ai întotdeauna la tine timbre sau mediocritatea care-ţi permite să treci peste. Să nu faci cu mine pe contabilul de bilanţuri apocaliptic-erotice… că te-am urmărit cum te tăvăleai în chinuri, acu fix 8 luni… 7… 6… (repetă după mine, în countdown… până la cât creză că meriţi;)… io barem îs satisfăcut de estetica mea… îţi explică ea ce trebuie înţeles prin asta. Ia datură! Trompeta Îngerilor. A lui Gabriel. A noastră, a tuturor…

(uite… am citit aici… ia 2 linkuri, să îţi fie mai uşor să meditezi… http://psychoactive.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=46:datura&catid=35:halucinogenic… dar mai ales ăsta: http://www.timpultau.ro/liber/Cel-mai-periculos-drog-din-lume*id_1275-articol.html poate te recunoşti în personaj;)

Sau tu, haiducel de codru, rănit în orgoliul tău extraterestru de o puştioaică la fel de extraterestru explicabilă în sufleţelul ei, rămasă misterios la un stadiu continuum-apocaliptic… zi că nu ţi-ar prinde bine o doză de doină urbană de maturitate orgolioasă… aşa cum şi mie cred că, şi cred că tuturor!:)

Sau ţie, minoritar prost şi neînţeles pentru că neinteligibil, care bântui din varză-n varză varza tuturor, lăsând în urma ta ideea glumeaţă că (nu) e totul pierdut, că nu ai exersa nişte… cum zic ăştia, Halucinaţii, delir, paranoia, tahicardie, fotofobie?… Sau că nu îţi lasă gura apă când citeşti (futu-mă-n control v-ul tău!:=) scopolamina, hiosciamina sau atropina!… Ce cotă ai, în primul rând în proprii tăi ochi, când ştii că eşti pe atropină!… Nu mai pun că te respectă toţi băieţii!:))

Soare, cu tine deja am vorbit… ţi-a povestit Valentin însuşi filme cu tablouri vivante cu tine în ele… nemişcări de o infinită tandreţe a singurătăţii de sine şi de lume… manipulări prieteneşti şi doar răsfăţ cât cuprinde… Că are şi un down,. după aia… dă-le-n mă-sa de downuri… ce, nu le avem, oricum?… Ştii  şi tu câte ceva de prin zonă:)

Ori ţie… sfânta mea curajoasă, pe care nu te-a putut învinge nici cel mai otrăvitor viespe din viaţa asta care aproape că nu ţi-a dat altceva decât otravă… ţie, iubirea mea finală şi partenera mea de mormânt… cum să îţi refuzi privilegiul rar de a fi tu otrava otrăvii?… Cum să nu vrei să auzi arhanghelii vestindu-ţi că, în sfârşit: ai câştigat tot ce voiai să câştigi! Că  ţi-ai câştigat geamănul:)  Chiar dacă după nu-l mai găseşti… şi totuşi merită. Pentru că ştii că el există.

Iar ţie, iubito… că deja nu mai ştiu cum să îţi zic… că am epuizat toate sinonimele lu peşte… cum să nu îţi stea bine cu o cunună de lauri, fie ei şi vulgar-porecliţi păroşi, în sistemul tău, atât de complicat?… Cu câte o cunună de lauri în fiecare neuron… că doar tu eşti înăşi… nu?, Numele Daturei… sâmburele cel mai profund al aritmeticii seminţelor, ecuaţia de stare ultimă şi cuanta cuantelor.

…şi lista ar putea continua… la nesfârşit… dar nu continuă.

Cum am zis: 7 – cauză şi (d)efect! Careu.

Io nu iau… aş fi al 7-lea… dar promit că mă uit la voi cu mare atenţie, că vă vac praf toate monitoarele cu splendori… şi asta chiar dacă nu luaţi. E modul meu de a-mi etala defectele majore şi, nu-i aşa?, multe,  punându-mi în evidenţă ce mi-a mai rămas din calităţile… pe care, nahh… asta e: şi eu mi le iubesc… cum vi le iubiţi şi voi:)… Mai ales că, o scriem cu toţii, peste tot: trăim într-o lume în care cel mai bine vândute sunt (d)efectele.

Deşi, pe bune… mie dor de alte subiecte… ca tuturor, de altfel…


Poziția 111: „Drum”. Cu Heidegger. În Eternitatea…

Da, știam… de mic că Eternitatea e Locul Potrivit și da, știam… mai de curând că Acolo e tot Acum-ul. Da, știam că sunt vegheat, în-drumat și ocrotit și da, știam că de jur împrejurul căpșorului meu forever high se rotesc haotic mici făpturi care au făcut prostii prin cine știe care ceruri, când erau și mai mici.

Uneori, drăgălășeniile astea sunt lucide… rareori lucitoare și, foarte rar, strălucind în, de fapt, vocația lor de îngeri păzitori, mă pot cu adevărat scoate din găurile negre în care sunt predestinat să intru… fie și doar ca să le verific substanța. Ele… ei… la rându-le își verifică spontaneitatea, înțelepciunea, erudiția și harul… găsind soluții miraculoase, practic făcând imposibilul posibil – drept pentru care țin să le mulțumesc și așa, cu glas virtual.

(Paranteză schizofrenică dar obligatorie… cred că: pentru asta, îmi primul rând, îmi redescui blogul, pentru că m-au rugat elfii, îngerașii, muzele, prietenii imaginari sau piticii ăștia de pe creier… spuneți-le cum vreți: nu le place să vorbească singuri și să-i ascult doar eu. E o contrapartidă, cum ar veni.)

Locurile hard din viața ta pe-aici, din Dasein-ul tău… ca să intru în temă… locurile comune sau proprii, cum or fi, nu se evită în momentele cele mai tari pe care le încerci… care te incearcă. Facem o greșeală majoră atunci când, în gaura cea mai neagră a ființei noastre fiin(țân)d, ne îndepărtăm de suferință, vrem să nu o lăsăm să își trăiască momentul, să nu-și savureze gloria. Discriminăm suferința, zgândărim urât vanitatea din noi și provocăm orgoliul tristeții când dăm să ne refugiem în veselie trucată, în dovezi de caracter forțate sau în retrageri „demne”! Nu, băh, tată: dacă ești adevărat, bate-te până crăpi, ori tu, „ăla bunu”, ori vina ta, gunoiul, ura, suferința… zi-i cum vrei, că tot aia e… din tine. Frecventează cimitirul, nu altceva, când simți că ești pe cale să mori de durere, de plăcere, de drogat ce ești, de complexele care s-au adunat în tine, de ciudă, de frică, de dragoste.

Așa cum melcul ăsta, sublim în imbecilitatea sa deloc autoprotectivă (sau dimpotrivă…) vrea să devină una cu marmura lespedei de a cărei  cromatică și de a cărei stil, identice până la asimilare, s-a îndrăgostit…


FĂ-O CU STIL. PUNE TOT CE AI MAI BUN ÎN TINE ÎN VIZITA AIA!

(cum am sfătuit-o și pe unamică, pe facebook… dupa ce i-am văzut deprimantul status „Amorteala…apatie…atrofie. Cineva vesel?”: baga un random prin cimitir, citind din heidegger. nu te du nefumata si fumeaza si acolo. fileaza nu mormintele, ci viata naturii de acolo. compar-o cu ce citesti si cu ce simti. dupa aia stinge cu niste beri.:) … dacă vreți tot dialogul, luați de aici http://www.facebook.com/?ref=logo#!/profile.php?id=100000564480370… nahh… și ea m-a ajutat zilele astea… sau măcar o încercat)

Am întârziat 4 minute. Se făcuse 14:18 când am pozat băncuța goală…

un loc de-al meu de pelerinaj… mai vechi?, mai nou?… nu contează… pe asta s-o povestească cine chiar poate…  Potrivit. Am simțit o nevoie mai acută ca niciodată să scriu: să scriu orice prostie, numai să scriu. Colile de hârtie au ieșit singure din Ființa și Timpul Maestrului, pixul mi s-a așezat în mână și pasta sa verde a scos asta:

Am la mine toate elementele care compun o moarte

și sunt stăpân pe fiecare dintre ele…

Apoi m-am oprit. Am stat mult așa. Speriat. Foarte, foarte speriat. Ce-i asta?… Ce dracu-i asta?! Ce faci, bă, pulă?… Dar nu m-am putut opri… sau „cineva” nu m-a lăsat. În stânga mea se derula o înmormăntare.

Până ce nu au terminat de cântat un requiem ininteligibil pentru mine, nu am putut să fac decât să mă sperii. M-au ajutat Coleridge și Bruckner. Cu cercul lor închis…

Dacă mai stau mult, cred că apari și tu…

E aproape imposibil să nu apari… ca să compui moartea toată…

Tu să fii Khora… receptacolul oricărei deveniri.

Neființa și Netimpul meu…

pe care doar odată cu tine le-am înțeles…

dar o dată pentru totdeauna.

M-am uitat la ceasul telefonului și am observat, zâmbind la, dar mai ales în faza asta, că arăta 14:14. De după morminte zâmbeau eroii timpului… eroii adevărați, care știu că timpul e ce vrei tu, e când vrei tu și e cum trebuie să fie: maleabil, ductil, lichid, multicolor… de când sunt (cu) timebomb mi se descifrează multe despre timp… numai că n-am crescut suficient încât să le știu și scrie… În fine… Mi s-au dat înapoi, (așa)dar, cele 4 minute întârziate… plus cele care au trecut (de)scriind… să nici nu mai calculăm. Am datat… hmm… prima parte a poemului 14:14 și am continuat să scriu:

Chiar: dacă mă prinzi aici, ce îmi faci?…

Ceasul e cât e… chiar dacă nu există timp… nu e normal să fie atâta…

Nu e normal să ai o praștie la tine, să stai pe o băncuță maro, în cimitir –

în ACELAȘI CIMITIR și pe ACEEAȘI BĂNCUȚĂ!

Să ai și rucsacul, și bibliile, și frunzele, și iconurile toate,

și șepcile, și hanoracele, și cuțitul, și sfinții, și îngerii-n jur –

Chiar: tu ce fel de înger te crezi, nerușinatule?!


Am tras adânc fum după fum și am scris, deasupra pasajului, 14:28. L-am simțit, în spate, pe Rilke zâmbind, pe Holderlin dându-și coate cu Maestrul și pe încă câțiva care vor pleca odată cu mine… presimt. Am făcut poze ca un năuc obsedat de coincidențe, de cadavre, de amintiri, de refulări, de reluări, de ReCapitulări… de tot… Să dăm stării ce e al stării, am zis – și i-am dat! I-am dat să aibă – bagabonțește, așa, și livresc, și imaginativ totodată: bile tandre de plumb, cu praștia, din apropiere;  shoturi cu chiștoace de Pall Mall mentol fumate până la gelul din pizdă;

i-am dat Derrida cu Uțu Rohozneanu (văd că-i cea mai citită postarea aia, cu haiducu ratat, de pe blogul ăsta… un biet crochiu;) și i-am dat infern și tandrețe. Și cuvinte. Nu foarte multe, dar Cuvinte.

Nu așa se iubește o stare? – dându-i TOT… sau voi cum știți?…

Tu ce fel de hrană? Ce fel de iluzie? Ce fel de irosire ești?

Tu, care ai primit tot răsfățul și toată devenirea ți-a fost dedicată…

Ai explodat în propria Neființă și în propriul Netimp…

care-ți vor fi fost cu adevărat tragediile… de la ele dorindu-ți fericirea…

…am încheiat. Și am înțeles tot. Dar TOT! Îmi scrisesem rezumatul… Și… NU, nu mi l-am dictat eu! Sigur, foaia poartă urmele pastei mele verzi, pozele stau mărturie paranoiei mele schizofrenic-agresive, totul se învârte în jurul ideii de culpă personală… dar, nu: singur, la astea, nu aveam cum să ajung!

În primul rând pentru că aici chiar nu vorbim despre poezie… sau nu DOAR despre poezie… ultimele două poartă, clar, amprenta lui Celan, dar și pe cea a suprarealiștilor… că și ei, tot îngeri sunt.

Am scris 14:41 sub semnul de finish și am încremenit voluntar (ÎNCREMENEȘTE(-)MĂ!:). Am dorit să mă trezesc. Ca și sub acidul lisergic, nu poți… nu ai cum. Încă nu s-a terminat. Mai ai de tras. De răbdat revelații.

Nu știu cât a durat (dar pot să mă  uit la poze și să calculez).

Am făcut o schiță a acestei povești, una simplissimă… să mă prind după ce citesc, în caz că mi se rupe filmul. Schița se prezintă așa:

…și ahh, da – truism: În netimp, totul se petrece deodată… totul e acum: și iubire, și invidie, și ură, și teamă, și orbire, și uitare, și recapitulare… și tot.

În Neființă, totul e drum și doar drum…

Depărtare fără proximitatea ocupației.

Am îdoit coala și am deschis Cartea Maestrului, pentru a presa acolo, lângă alte frumuseți dureroase, manuscrisul dictat. M-a cuprins un dor imens de ea. O tristețe de nemântuit, netrăită vreodată, m-a îmbrățișat sufocându-mă. Am încetat să respir. Mi-am luat mintea în suflet, sufletul în spirit, spiritul în emoții și am făcut un ghem din ele, pe care l-am stricat la loc și l-am tot combinat… L-am făcut franjuri… Câlți… Puf… Nimic.

Cartea s-a deschis la pagina care trebuia: ETERNUL 111.

La 111 îmi țin unul dintre „semnele de carte”: e o frunză galbenă, de marijuana, pe care o am de la un prieten care o are de la un prieten și tot așa :))

111 e Izbăvirea multor dintre durerile miraculoase care m-au traversat… aiurea sau cu folos. E nota de subsol a lui Platon din Timaios, unde apare pentru prima dată Khora… ca metaforă sau ca receptacol al devenirii… vom ști când merităm să știm. E opusul lui Beethoven, Arietta… toată durerea lui înfruntată cu toată puterea lui și cu toată iubirea și ura lui… vom înțelege când vom merita să înțelegem – și vorbim aici despre Titani! Sunt mii de pagini de cărți scrise, de vieți trăite și mii de alte lucruri care contează (?) ce nu au alt scop decât combinația asta: 111.

E NUMĂRUL. Cel mai emoționant și cel mai revelatoriu dintre toate numerele. 111 e patronul delicat și NATURAL al numerelor și e muza lor. E visul oricărei operații matematice și a oricărui operator de matematică proprie sau colectivă. A oricărui univers. A oricărei cosmogonii.

E cheia. E pagina vieții oricui.

Frunza de marijuana s-a pus, cuminte, peste pagina 112… ca și când ar mai fi vrut să îmi explice încă o dată (?) cel mai simplu dar și cel mai ușor de contestat adevăr matematic, iar eu, în Cartea Maestrului, am citit ceea ce urmează:

Un drum „obiectiv“ lung poate să fie pentru noi mai scurt decît unul „obiectiv“ foarte scurt, care poate este un „calvar“ şi, pentru cel care-l parcurge, ceva fără sfîrşit. Însă abia atunci cînd el este p e n t r u  n o i într-un fel sau altul, abia atunci lumea de fiecare dată este cu adevărat la-îndemînă. Distanţele obiective dintre lucrurile simplu-prezente nu sînt unul şi acelaşi lucru cu depărtarea şi apropierea proprii fiinţării-la-îndemînă intramundane. Ele pot foarte bine să fie cunoscute cu exactitate, dar această cunoaştere rămîne totuşi oarbă, pentru că ea nu are funcţia des-coperirii lumii ambiante prin privirea- ambientală şi a aducerii ei în apropiere; o astfel de cunoaştere este utilizată numai de către o fiinţă preocupată de lumea care o „priveşte“ direct şi care nu măsoară distanţe. Deoarece noi luăm ca reper prealabil „natura“ şi distanţele dintre lucruri măsurate „obiectiv“, sîntem înclinaţi să considerăm drept „subiectivă“ o astfel de explicitare şi evaluare a depărtării. Aceasta este totuşi o „subiectivitate“ care des-coperă poate tot ce e mai real în „realitatea“ lumii, o subiectivitate care nu are nimic de-a face cu arbitrariul „subiectiv“ şi cu „interpretările“ subiectiviste ale unei fiinţări care „în sine“ ar arăta altfel. Dez-depărtarea, care survine o dată cu privirea-ambientală şi care e proprie cotidianităţii D a s e i n-ului, des-coperă fiinţa-în-sine a „lumii adevărate“, adică a fiinţării în-preajma căreia D a s e i n-ul, existînd, este de fiecare dată deja.

Atunci cînd ne orientăm în chip primordial şi chiar exclusiv după depărtări înţelese ca distanţe măsurate, spaţialitatea originară a faptului-de-a-sălăşlui-în este obturată. Ceea ce e presupus a fi „cel mai aproape“ nu este cîtuşi de puţin ceea ce se află la cea mai mică distanţă „de noi“. „Ceea ce e cel mai aproape“ rezidă în ceea [107] ce este dez-depărtat şi adus în raza obişnuită a atingerii, a apucării, a privirii. DeoareceDasein- ul, prin esenţa lui, este spaţial în modul dez-depărtării, îndeletnicirea lui se menţine întotdeauna într-o „lume ambiantă“ pe care de fiecare dată el a dez-depărtat-o într-o măsură sau alta, fapt care şi explică de ce în primă instanţă auzim şi vedem depăşind ceea ce, măsurabil vorbind, ne este „cel mai aproape“. Văzul şi auzul sînt simţuri care bat departe nu în virtutea razei lor de acţiune, ci deoareceDasein-ul, ca dez-depărtător, se menţine precumpănitor în ele. Pentru cineva, de pildă, care poartă ochelari, aceştia sînt, din punct de vedere al distanţei atît de aproape încît îi „stau pe nas“. Şi totuşi acest ustensil, utilizat fiind, este, din punctul de vedere al lumii ambiante, mai departe decît tabloul de pe peretele din faţă. Acest ustensil este atît de puţin aproape, încît adesea în primă instanţă, el trece chiar neobservat. Ustensilul menit văzului, întocmai precum cel menit auzului, de pildă receptorul telefonului, are ne-ieşirea în evidenţă caracterizată mai sus, a fiinţării-la-îndemînă de primă instanţă. Acelaşi lucru se petrece de pildă şi cu strada, cînd e vorba de ustensilul menit mersului. În timpul mersului strada este atinsă la fiecare pas şi aparent ea este tot ce poate fi mai aproape şi mai real din fiinţarea-la-îndemînă în genere, ea se lipeşte de-a lungul unor părţi determinate ale trupului, pe tălpile pantofilor mei. Şi totuşi ea este cu mult mai departe decît prietenul pe care îl întîlnesc „pe stradă“, în timp ce merg, la o distanţă de douăzeci de paşi. În privinţa apropierii şi depărtării care sînt proprii fiinţării-la-îndemînă de primă instanţă din lumea ambiantă, cea care decide este preocuparea ghidată de privirea-ambientală. Acel ceva în-preajma căruia această preocupare se menţine din capul locului este ceea ce este cel mai aproape şi el e cel ce reglează dez-depărtările.

(cine vrea să citească tot capitolul § 23. Spaţialitatea faptului-de-a-fi-în-lume, să acceseze

http://www.scribd.com/doc/25309437/Martin-Heidegger-Fiinta-si-Timp#page110… sau, mai știi de unde răsare iepurașul? chiar toată Ființa și tot timpul:)

Liniștea a căzut peste mine ca un apus.

Am înțeles tot și am înțeles dintr-o singură pagină: 111. La 15:05 am scris un mesaj… cred că cel mai banal, mai previzibil și mai idiot mesaj pe care puteam să-l scriu vreodată și pe care chiar l-am scris. „Pot să îți trimit un mail mai târziu?” – am scris… iar ghilimelele l-am pus de rușinea de acum… Asta e chiar idioțenie de înger… numai un înger poate fi într-atât de idiot… și, sunt în stare să jur: din chiștoacele ei de Pall Mall mentol și din erosul care încă mai plutea în aer, de acum 13 zile… de ziceai, când stătea vântul, că e e FIX ACOLO… din astea s-a întrupat (hmm…) îngerul care mi-a dictat mesajul! Așa cum nu (am cum!) să recunosc că am scris de capul meu ce am scris, că naiba știe ce e cu poezia aia și de unde e… că de multe ori zic, aiurea, că mi-e dor de cine de fapt mă doare-n pulă, ei bine, tot așa nu am cum să recunosc că eu am făcut gestul de a trimite un mesaj – culmea! – cuiva care în căsuța de mesaje îmi apare ca (no name). Păi ce om normal, stăpân cât de cât pe capul lui, ar trimite un mesaj lui (no name)… un mesaj care de fapt nici nu e mesaj, ci o labă tristă fără șanse de ejaculare?! Ce, dacă vrei să trimiți un mail la (no name), îi ceri permisiunea?! Și ce dracu să-i scrii lui (no name) într-un mail?! Ce logică-i asta?! Nu înțeleg nimic…

Am fugit, năuc, speriat de ce imbecilitate făcusem, de la băncuța revelatorie, mimând o plimbare cu bicicleta printre morminte și mimând că pozez flori. Mă tot amețeam cu gândul că asta va fi ultima poză… mai un click și gata… E greu să te oprești – cum ziceam…mai ales la finalul drumului. Și cu Heidegger în tine….

Apoi am intrat pe trip: că și pe aici am fost… și pe acolo… ca un fel de drum (scuze!) de întoarcere, cumva ritualic, prin Locul potrivit, prin Încercarea de primăvară (nu, nu pun linkuri aici:) și alte emoționale… Dar fără niciun entuziasm amoros vulgar sau războinic: doar ce îmi însușisem Drum-ul maestrului… iar acum știam… știu cum stă treaba!

Toamna e la fel de frumoasă precum primăvara. Florile alea violet sunt acum frunze verzi. Multe dintre cele care s-au uscat, s-au uscat pentru că trebuia să se usuce, lăsând altora locul, mai potrivite pentru anotimpul ăsta.  Mi-au ieșit cele mai frumoase poze cu flori pe care le-am făcut vreodată. Cele mai frumoase.

Și, din nou: sigur nu eu sunt cel care a apăsat pe butonul declanșator al aparatului foto, la momentul cheie: eu nu știu să fac asemenea poze!

POSTludiu

La 16:00 am făcut o poză cu cei mai triști trandafiri văzuți vreodată și, la un minut după, altele două cu grafittiuri tâmpite scuipate, ampulea, pe alei. (no name) – știu că e absurd (toți suntem!) îmi răspunsese… știu doar că m-am uitat superficial la telefon. „nu” – îmi răspunsese. Un răspuns absolut normal în contextul dat. Firesc, categoric și fără echivoc, ca un (no name) care se respectă.

Când m-am uitat la oră, însă, am înlemnit. Ora expedierii răspunsului lui (no name) era 13.13! A căzut cerul pe mine, parcă… dar s-a ridicat repede la loc. N-am putut să urc pe bicicletă, că aș fi căzut… iarăși!… dar am grăbit pasul, deja înspăimântat de acest terorism arithmetic… temporal… spațial. Ceasul, deja, arăta jalnic de subiectiv. Spațiul se disipase.

Neființă – Netimp. Drumul imaginar… care nu există.

„Acum chiar gAtA”… am mai apucat să-i transmit lui (no name)… „g” – ce frumos sinonim al neființei… „t” – ce frumoasă metaforă a nontimpului…






„Îi bun o pulă” drumul rulz!

Doby o făcut foarte bine că şi-o semnat capodopera şi Ioana o făcut excelent că o postat poza asta pe facebook!:)

Măcar acuma ştim unul dintre „numele zeului” – Doby sună excelent şi omofonic, şi filozofic, şi metalingvistic, şi semantic, şi semiotic, şi etimologic, dar şi manelistic, piţipong şi hiphopat: Doby are incărcătura ontologic-onomastică a unui zeu de cartier, de şes sau de munte… nu contează… natural în simplitatea lui de caiet de amintiri-oracol din clasa a VI-a şi superior axiologic la toate nivelurile de pregătire.

ÎI BUN O PULĂ, însă, e capodopera! Mastărpisu lu Mastărmiezudinpizdă. Omagiul românesc la opera lui Umberto Eco şi Rabindranath Tagore hhhhaşişderea. Zarathustra şi Zamolxis, dar şi Goethe cu Beethoven, Joyce cu Pynchon, şi Paraziţii cu Mărgineanu, şi Magritte cu Mondrian…  şi-or vorbit în carioca lu Doby!  Moise însuşi nu şi-o început mai bine decalogul!

ÎI BUN O PULĂ cu negru subţire şi clar sub DRUM BUN cu roşu boldat e tot ce poate fi mai clar în materie de ÎI BUN O PULĂ când o pulă de om sau o zdreanţă de femeie (scuze pentru oltenism, dar aicea merge;) îţi urează, îţi spune pur şi simplu sau chiar îţi face DRUM… auzi tu!… BUN!  Da ce, băh, muie, pe lângă că îmi faci tu drumul, şi mi-l faci ca pula, pe lângă că mă rupi pă el, pă lângă şi pentru el… că, de fapt, drumul ăla al tău de căcat, băh, pulă de zdreanţă ce eşti, e şi a fost drum bun pentru tine, pizdo, şpăgar de dealuri sau constructor de ruine ce eşti… deci pe lângă toate astea îmi mai „urezi” mie DRUM BUN! Aşaaa… cu roşu boldat şi cu exclamare, nu?! Păi da, băhh, are Doby dreptate: ÎI BUN O PULĂ!

Şi, hai: nu mă lua cu „dacă nu-ţi place sau nu vrei de la mine DRUM BUN, ok, scuze pentru deranj”… din moment ce tu eşti ăla sau aia care nu că mi-a făcut, dar chiar mi-a premeditat drumul! A fost acolo fără să mă doară-n pulă de el, iar tu mi-ai atras atenţia, mi-ai distras-o şi mi-ai futut, la propriu, direcţia, seducându-mă cu japca ta de căcat intelectual… alegeri, scrutinuri, şedinţe, licitaţii, sărutări, degete-n pizdă sau alte metode de seducţie că cică-i ăla-i DRUM  şi încă BUN! Păi să nu-mi sugi pula?… Nu-l acuzi pă om că ţi-a acceptat oferta, nu?… futu-ţi oferta-n gură…

Aşa că-mi bag pula-n drumul tău fie şi numa aşa, ca să fie cineva şi basul… să nu cânţi numa tu drum&drum, aşa, unplugged umplut cu versetele tale… să fie cineva şi în completarea drumului tău-DRUM…  Până ce nu îţi ma găseşti şi (sau „nici”?) tu liniştea, tu, care mi-ai ucis prieteni, mi-ai cuplat duşmani, mi-ai dictat biblii şi mi-ai futut toate hi-urile cu DRUMul tău… majusculat! Care DRUM (nu) m-a dus niciunde, ba, dimpotrivă, m-a întors de peste tot şi m-a rispit peste tot. M-a lăsat, disipat şi spart în pixelii altora, după cum se vede, lângă pancarta cu DRUM BUN!, aşa, să fie tot tangoul în favoarea paşilor tăi… pişa-m-aş pe tangoul ăsta de telenovelă! Noh… deci, crapă de necaz acuma, că nu ţi-a reuşit poanta finală pentru că nu a vrut Doby – basul tău de la toba mare personală:)) ÎI BUN O PULĂ… fără majuscule… cu un ton mai jos, te rog!… Aşşşa…

Deci, ia-ţi DRUMul şi pleacă… ar fi o variantă de (Re)Conciliere care presimt că ţi-ar conveni… dar ar fi prea puţin pentru a-mi satisface orgoliul, vanităţile viciate tocmai de tine, precum şi restul calităţilor la care încă mai ţin… că mai am ceva treabă cu ele până la gongul final. Aşa încât nu omite că eşti DATO(A)R(E)… că tăt ne plac echivocităţile elegante şi multisex ca o înjurătură bine plasată… pizdo de pule sau pulo de pizdă aleatorii şi eclectice şi nebune şi predestinate să pară DRUMuri… eşti dato(a)r(e) să răspunzi ori de câte ori te convoacă cineva… şi mai ales cvineva ca mine, cu zeul Doby în spate,  cu un argument atât de moral şi de bun simţ precum cel al Profetului. ÎI BUN O PULĂ drumul tău e tonul de apel pe care îţi vei seta telefonul şi buzzui compul. Pune-i un dnb vulgar-apocaliptic pe fundal… şi trage-ţi un avatar solemn-decent, ca să nu-ţi înţeleagă anturajul (dis)confortul, mai fă două-trei artificii de complezenţă, cât să nu o iei razna de paranoia… te priveşte cum te scoţi, dar fă-mi DRUM spre tine, când am chef de DRUMul ăla pe care mi l-ai stricat, premeditat şi accidental totodată!

Toate astea pentru că EŞTI OBLIGAT(Ă) SĂ ÎŢI IUBEŞTI DRUMUL!


despărțire de manual

6… 7… 8… 12… 13… 23… 44… 444 – acesta (nu) le va fi fost șirul. iar acesta nu este un text de dragoste, e împotriva ei.

ei au început direct prin a fi şi au fost din prima zi tot ce visaseră sa fie şi au crezut dintotdeuna că sunt. ei și toți. ceilalti – care nu există decât în imaginația celor care îi gândesc cu mintea și îi simt cu imaginația. sau cu lipsa acesteia din mintea fără de care nu ar exista. ei s-au bucurat de răsfățul timpului care nu există nici cât să treacă – el a zeificat asta, iar ea a zeificat spatiul care nu există decât ca să stea. ca să stea și să cadă. în sine și pentru sine. per aspera ad non-astra. acum.

ei și-au retrăit mângâierile din toate precedentele vieți, cele pe care le premeditaseră. ea a spus că asta îi e ultima și el a știut că ea e ultima mangaiere a ultimei vieți dorite. ei au știut doar ce și-au dorit să știe, iar aceasta le-a fost greșeala, pentru că odată cu omiterea nedorințelor începe drumul spre propriul nimic. spre propria, inexistentă, stea.

ea a spus să peace&love și a fost. ea a spus să natură și natura e devenit ea. ea a spus să peștișorul de aur și peștișorul de aur a vrut cu bucurie. ea a spus că post și a fost post și juisare. el a spus că ultima iubire e fericirea însăși, pentru că e eternitatea. și-au mai spus că cer, că fluturi, și-au mai spus curcubeu, flori, câini și pisici. copaci și-au mai spus şi green&orange au zis să fie. și-au mai spus că un sărut trebuie să infinit, pentru că tot ce apare și dispare nu e real. nu există nimic mai real decât sărutul, au crezut – iar asta a fost din nou greșeala.

greșeală și că yin&yang: când cre(e)zi mo(nu)mente de maximă fericire, cele de maximă tristeţe cresc de cealaltă parte a sferei şi sunt tot creaţia ta, sunt aproape credinţa, când ştii – acum ştii – cum stă treaba. ea a spus tot ce a crezut el şi el a crezut tot ce a spus ea. ea a dat porunci şi poruncile ei  au devenit dorinţele lui, aşa cum doar la început a contat cuvântul. cel de deaspura apelor – cuvântul care, de atunci, e sufocat şi pervertit prin multiplicare.

n-au apucat să aibă muzica lor, cu toate că sfere, plin de sfere. cu toate că definiţia cea mai sublimă a apusului. apusul sublimat e prefaţa oricărei muzici, dar nu e decât prefaţa, aşa cum dragostea e doar prefaţa oricărei vieţi. tăcerea e, sau măcar ar trebui să fie, scopul oricărei rumori, atunci când sferele nu devin muzici. dragostea se ratează prostituându-se în viaţă. aşa cum timpul se autodesfiinţează claustrându-se în trecut, prezent şi viitor. aşa cum spaţiul devine restricţionar transformat în pereţi. cum apele devin banale fără (văz)duhul de deasupra lor.

rumoarea s-a transformat în umoare şi a devenit tumoare. tumoarea s-a spart şi a explodat: ea a vorbit ca o curvă pariziană proastă cu un client stresant. el a auzit dincolo de ea, de muzici necreate, de vieţi irosite, de timp neavut, de spaţii claustrante, de posturi nereuşite, de erori, de morminte, dar şi dincoace de eternitate, de curcubee, de fluturi, de yin&yang, de peace&love, de inexistente niveluri, de green&orange. ba chiar şi din preajma arhanglelilor, a miturilor şi a rugăciunilor – chiar și din partea peștilor. şi i-a spus asta – ei, care crede, oricum, că totul e drum. doar drum – acum, în accepţiunea vulgară a călătoriei interesa(n)te.

şi nume(re)le şi-au demolat doctrina, aritmetica a (re)devenit haos.

ea a apăsat insistent pe butonul roşu al telefonului, el a încremenit cu degetul pe butonul declanşator al aparatului foto. peisajul a murit, iar cadavrul său a arătat aşa…



A humble tribute to Hunter Thompson

He is The Master. He is the Pioneer. When he speaks, you better shut up!

And look what he says:

– A word to the wise is infuriating.

For every moment of triumph, for every instance of beauty, many souls must be trampled.

Going to trial with a lawyer who considers your whole life-style a Crime in Progress is not a happy prospect.

I hate to advocate drugs, alcohol, violence, or insanity to anyone, but they’ve always worked for me.

–  If I’d written all the truth I knew for the past ten years, about 600 people – including me – would be rotting in prison cells from Rio to Seattle today. Absolute truth is a very rare and dangerous commodity in the context of professional journalism.

– If you’re going to be crazy, you have to get paid for it or else you’re going to be locked up.

In a closed society where everybody’s guilty, the only crime is getting caught. In a world of thieves, the only final sin is stupidity.

– It was the Law of the Sea, they said. Civilization ends at the waterline. Beyond that, we all enter the food chain, and not always right at the top.

No man is so foolish but he may sometimes give another good counsel, and no man so wise that he may not easily err if he takes no other counsel than his own. He that is taught only by himself has a fool for a master.

Politics is the art of controlling your environment.

The Edge… there is no honest way to explain it because the only people who really know where it is are the ones who have gone over.

The person who doesn’t scatter the morning dew will not comb gray hairs.

When the going gets weird, the weird turn pro.

You better take care of me Lord, if you don’t you’re gonna have me on your hands.

Is not it a little prayer manual?


Despre Facebook și ipocrizie, cu detașare enerva(n)tă

Facebook este un joc de strategie socială cu reguli laxe, în aparență democratice (în sensul de „aceleași pentru toată lumea”;), al cărui scop se schimbă, cu  o frecvență  aleatoriu-eclectică, de la reacție la reacție și a cărei finalitate este tocmai aruncarea în derizoriu a„finalizării”, deconstrucția ei.

Ca oricare joc de strategie, Facebook are învinși și învingători – mai pe limbajul care i se pretează, are ș/jmecheri și fraieri, vedete și solitari, maeștri și margarete, pupeze și lebede, vulturi și ciocănitori, eroi si erori, activiști, securiști/sereiști, habarniști, labagii, satyri, curve, fecioare, DJ, MC, trompete, loseri, winneri, quitteri, ba chiar îngeri și demoni. Indireferent în care categorie te-ai (auto)situa, amintită sau nu, încă existentă pe pe piață sau încă nu – pe Facebook ai locul tău. Un loc comun în accepțiunea cea mai atotcuprinzătoare a noțiunii de „loc comun” este Facebook – o schiță, momentan destul de fușerită, dar perfectibilă, a Matrix-ului care ne va înghiți pe toți… nu foarte departe acele vremuri;)

Fakebook, fuckbook, flowbook, flybook, blowbook… se pot găsi tot atâtea „sinonime” ori figuri semantice, cati useri… mai greu găsești antonim la Facebook:)) – e greu să nu „muști” din momeala asta. Când ai calculator, fie și o râșniță care știe doar să salveze poze și să intre pe net, clar: ai cont pe Facebook. Locuiești la Luguzău sau ești rezident la Londra – ai pagină de Facebook. Răspunsul la întrebarea „de ce ai cont pe Facebook?” glisează, în funcție de adresant sau de stare, pe coarda ipocriziei. Aproape invariabil, motivația „publică” este din registrul lui „nahh, toată lumea are… puii mei… mai caut și io (foști) colegi, mai văd și eu o știre, un clip, mai cunosc lumea, îmi mai promovez ideile” – dar în subliminal există muuultă ipocrizie. Așa cum nu există două amprente identice, nu există nici două motivații la fel și nici două ipocrizii congruente.

Cât de apropiată de real este imaginea ta „adevărată” de ceea ce (reușești să) promovezi, ca propriu PR, cu contul tău de Facebook? – e o întrebare-marotă a celor atenți la… imaginea lor „adevărată”. Ăștia sunt, însă, puțini și nu foarte importanți pentru proprietarii Afacerii Facebook – numărul lor rămânând constant, chit că dintre aceștia provin cei mai mulți care își șterg contul „sătui de toată mascarada asta”, dând (pentru) public duma aia cu „neînțelegerea” și cu „raportarea la criterii axiologice direrite”. În spatele ștergerii unui cont stă, însă, exact atâta ipocrizie cât a stat la baza creării și în cariatida menținerii sale – să o spunem și pe asta și, la o adică, să o supunem unei polemici. Cei care au avut cont pe Facebook și și l-au șters „dându-și (sanchi) seama de cum stă treaba”, nu sunt mai „mântuibili” decât cei care încă îl păstrează: când ai jucat în echipa perverșilor, nu-i nimeni curios să te transfere în cea a inocenților… cați or mai fi rămas – fie și din simplul motiv că ești susceptibil să-i corupi, chiar involuntar, pe copilași cu povești din lumea pe care (pretinzi că) ai părăsit-o.

În ceea ce mă privește, eu o să încerc să fac din contul meu de Facebook un emotional aritmetic sensibil-inteligibil ritmat de basul pamfletului. Mi-am pus ca și „citat de spart pagina” ATENTIE: acest comportament este un pamflet si trebuie TRATAT ca atare!;) și, pe bune, FIX AȘA STĂ TREABA ÎN CEEA CE MĂ PRIVEȘTE. În definirea categoriei „pamflet” intră aspectele juridice, filologice, (deonto)logice, și psihologice. În cea a termenului de TRATAT intră „ceilalți”, raportul meu cu sistemul, cu terapia, cu lumea și viața virtualului supravegheat și… nu-i așa?… pedepsit;) Îmi voi șterge contul la împlinirea a „ceva rotund ce mă reprezintă” – nu știu: poate la 1313 „prieteni”, poate pe 11 septembrie, poate de ziua mea de scorpion… ca să las barem amintirea unui foc de artificii coerent în nebunia sa ordonată după niște criterii care funcționează după legile bombei cu ceas care suntem cu toții.


To hell with their identity – Wellcome my identity & Long live this love!:)

– sau Sindromul „Mi-am pierdut identitatea” lovește… de fapt mângâie… din nou! –

Pă bune că FUCK IDENTITY!

Identitatea e ca să ai ce să pierzi, așa încât pierderea ei, succesiv-aleatorie precum revoluțiile, apariția dragostei sau revelația frumuseții e o binecuvântare. Încurcă, pragmatic-mundan vorbind, dar dă șocuri blânde care te aruncă în transcendent. Ieși din fizic – who the fuck it cares about?! – ca să pătrunzi în metafizic.

Povestea (nu contează decât A TA, dar…) sună în halul următor:

După cheful (monstru… cum altfel?;) de la 2012, în timpul after-after-after-party-ului matinal din spate de la mine de la mine de la bloc… cred că… s-a întâmplat. Am găsit (unde naiba era până acuma locul ăla absolut filosofic?!) o masă de fier împlântată în pământ și două băncuțe, încadrate de gardul de Auschwitz al grădiniței, respectiv peretele de ghetto al blocului. Un (b)loc potrivit, cum ar veni. Dar, nahh, intrasem, vezi-doamne, în spațiul privat al unei doamne… Trecută de toate (r)evoluțiile posibile, scârba s-a luat de noi… de ungurul minoritar-păzitor și de mine, deci, care căutam, la 6 dimineața, un loc unde să ne bem ultimele două beri cu lămâie și să ne fumăm ultima bâtă. Specific – inițial liniștiți! Că cică „ce căutăm acolo” a urlat. Că chemă poliția. PFFFFF!… (semn de enervare!). Din „futu-ți poliția mă-ti și comandantu-n gură” (citez din clasici acuma:)), îți dai seama că n-am scos-o. O zis că – își! – sună polițistul, iar asta ne-a enervat cu totul. I-am urlat înapoi că și io îl sun pe polițistu lu polițistu ei. Direct pă 112 – să n-avem vorbe. Mi-am deșertat buzunarele. Am scos tăt pe masă: buletinul, legitimațiile, praștia, Khora(nul) lui Derrida, camera, briceagul… Noh, câți vi-s?! Hai la lupta cea mare! La cât de înturbinat devenisem, chiar aveam în cap filmul unei bătălii finale, al unui masacru socio-politico-intelectual… Îmi doream, din tot suflletul mahmur și inundat de di tăte, să-i vină polițistu de câcat… Mi-l și imaginam: trezit brusc din (la rându-i) mahmureală, cu cămașa ieșindu-i neregulamentar din pantaloni, puțind a căcaturile lui, intonându-și recitalul standard. Fiecare obiect de pe masă era o variantă de abordare a problemei. O te(a)mă de casă. Buletinul – identitatea, deci – era pentru el… pentru că, de fapt, era A LOR… cum am mai scris… caută tu, cu tagurile astea, dacă nu știi și dacă ai chef. Mai bine de o oră ne-am urlat, acolo, opiniile noastre minoritare, discriminate, revolute, schizofrenice… Baba s-a închis în cușca ei de ciment și termopan și n-a mai ieșit la scandal. Am ratat încă un film… iaca. Și cred că acolo mi-am uitat buletinul. Care, acuma, cred că e la babă, pe masă, în sufragerie, lângă un borcănel cu dulceață și o sticlă de votcă. Își așteaptă polițistul. Sau o fi, deja, la polițist… sună el la ușă, dacă are chef de senzații tari, cu finalizare, sau – mai știi? – sentimentul datoriei:P

Paguba, însă, s-a transformat în beneficiu. Cum ziceam: pragmatic-mundan îmi dă bătăi de cap, dar metafizic mă bântuie și… mai că mă mântuie;)

Deci, trebuia să mă duc azi-dimineață la Topa, la pușcărie. Să vorbim. Amănunte… când ajung… Am vrut să mă intru cu pașaportul. Cu pașaportul meu expirat din 2006… imediat după drumul la Amsterdam (cum toate pașapoartele expiră după ce vii de la Amsterdam, nu?:). Ăla de la poartă că cică nu mere așa… nu intri în pușcărie așa, cum vrei tu, nu?, fără buletin… ce dacă tăt aia ar scrie și pe unul nou-nouț?… Mi-o dat cu flit: „Ce, la bancă îți dă credit cu ăsta?!”… Pfff… Ce repere comparatistice au ăștia… mai nou!… De când le-or redus salariile, probabil. Încă un film ratat, cum ar veni…

***

Căutând actu lu pește prin casă… ampulea… numa așa, la oha… ca să mimez „omul responsabil”… am dat, însă, peste ceva care chiar MĂ INTERESEAZĂ! AM GĂSIT EXACT CE CĂUTAM, DE FAPT! Pe lângă eseurile lui Proust despre el însuși și (h)arta sa (care o interesează pe iubită acum:), am redescoperit o ediție-pirat, cumva nazistă, a magiei lui Heidegger, Ființă și Timp. O credeam pierdută… dată… de genu… Nu mai știam nimic de ea. Am primit cadou, cum ar veni, odată cu pierderea identității LOR, un nou icon de rucsac, un nou obiect de întâmpinat babe proaste și polițiști virtual-cretini, o nouă armă, o nouă iubire… azi… 7 august, la 6 luni de la REDESCOPERIREA IUBIRII. IDENTITATEA MEA.

Căutarea fake a inclus, într-un subliminal cu repere metafizice, ADEVĂRATA CĂUTARE!

So, to hell with their identity – Wellcome my identity & Long live this love!:)


Havuz cu dragoste de pești (III)

Știi (cum e) să săruți pești? Dacă nu, nu știi nimic.

Între buzele tale și buzele peștelui există o distanță care nu e distanță, o materie care nu e materie, un spirit care nu spiritualizează și un timp care îngheață, retras frigid în propria sa inutilitate. Mintea e out și tot ce te înconjoară e abolit… în acest joc suprem, mallarmean (Stéphane Mallarmé – probably the best fish in the world:) care va fi (fost). Sărutul peștilor e, de fapt, sărutul sărutului LOR reverberat în fiecare neuron al tău /său, retrimis cu o putere de mii de ori mai mare înspre fiecare fibră și fir al emoției, glandelor, simțurilor și a oricărei forme de percepție a nimicului sau absolutului care se contopesc întru crearea celui mai complex și, totodată, firesc fractal.

Memoria nu-l poate reține. Visul da – dar el durează cât durează și se (va) stinge disipându-se în același eter, în aceeași eternitate care l-a făcut posibil. Nu se va mai repeta și nici nu se poate repera – amintește-ți să nu îți amintești: melancolia e o doină kitsch.

Decorul e o ramă invizibilă iar piesa e o dramă indicibilă. Personajul central e bancul de pești care te adăpostește. Hazardul e „regula” după care ai fost selectat. Adâncul e tabloul iar liniștea desăvârșită e soundul. Coregrafia e spontană, dar spontaneitatea – o spun din nou – nu e decât răsfățul erudiției. Forma sa de alint. Dacă inspiri, te ineci, dacă expiri, leșini – respirația înseamnă moartea sărutului. Dacă auzi ceva, înseamnă că ești „cel ales” – condiția primă fiind SĂ-ȚI TACI DARUL.

În sărutul peștelui e tot ce contează în materie de eros și de logos. Nu se poate deduce vreo psihologie, nu se clădește o filosofie, nu se poate elabora o teorie și orice cartografiere e un desen minor. Nu există, însă, o autopsihografie mai (r)eleva(n)tă, o erotogramă mai sinonimă cu perfecțiunea și nici o logo-iluminare mai  desăvârșită. Disciplinele mor, nivelurile se lichefiază.

După – ceasul e cât vrei tu să fie. Abia după E.



Havuz cu dragoste de pești (II)

Începutul meditației despre pești ar trebui să reprezinte o carteziană Meditationes de prima philosophia, in qua Dei existentia et animæ immortalitas demonstratur. Pe celălalt genunchi, I limitii dell’interpretazione – Ecoul, cum ar veni… ca să nu (mi) te rătăcești.

Te așezi confortabil AICI&ACUM – și nu mai ieși de pe AICI&ACUM cu prețul disconfortului, al uitării de sine, al depresiei. O expiere. Stai și (TE) uiți. Da: cred că trebuie pădure… ideal cascadă… ideal perete opus, protector… ideal un trunchi de copac, să te intinzi când cazi mort de oboseală… un adăpost terestru… pentru că (încă?) nu ești pești. Ești PE PEȘTI, cel mult, iar pe pești e(ști) ca pe un TIMBRU HOFFMANIAN. Nu doar piesa, ci și decorul e aproximativ același.

i. nu tulbura peștii cu fricile tale. nu le da „avertismente” privitoare la „pericolele care îi pândesc”. sistemul lor de autoprotecție implică aprioric non-existența sa, imposibilitatea înțelegerii construcției, măcar teoretice, a unei asemenea proiecții / protecții. mintea ta (ieși de acolo!) e „protecție”. mișcările lor – la acest pas, ininteligibile – sunt metafizică pură, deci sunt hazard pur… cel puțin pentru tine… care ai alți zei. atât de „alți” încât nu înțelegi modul de „guvernare” al celor de deasupra apei sau din profunzimea ei. încearcă să fii duh. poți? nu da mai departe dacă nu vrei să poți.

ii. tratează-le muțenia (aparentă – dar nici asta nu știi acum!) ca pe mesajul primordial. reamintește-ți – chiar dacă nu ai fost ACOLO – că ΙΧΘΥΣ (Ichtus) e poate primul nume al profeților, ales (dat? de-numit? botezat?) ATUNCI când încă nu se vorbea… când comunicarea nu avea nevoie de „limbă”, de cuvinte, de semne sau de sunete. învață din mișcarea sibilinică a gurii, a ochilor, a aripioarelor și a cozii lor, învață-le (de)mersul – ca să ajungi să le înlelegi versul și, ulterior, uni-versul. peștii sunt uni-versificați. dansul lor e UNIvers. aritmetica lor e rezumabilă astfel: 1+1+1+1…=1. UNU.

iii. peștii sunt stări. o să ajungi să înveți că și stările sunt pești – dar până atunci e nevoie să treci prin TOATE STĂRILE. îți va fi frig și va fi cald, îți va fi frică și îți va fi curaj, îți va fi foame și îți va fi sete, îți va fi dor și îți va fi singurătate. îți va fi iubire și îți va fi ură. îți va fi durere. îți va fi greu. contemplarea atemporală doare și obosește (dar nu îți cere nimeni… vigilență!). bagă-ți în cap, însă, că peștii nu îți vor înțelege niciuna dintre aceste stări: EI SUNT TOATE STĂRILE. toate deodată și nici una separat. peștii sunt stări simțite – tot așa cum poeții adevărați sunt melancolii trăite. peștii nu empatizează. şi nu discriminează stări… cum faci tu.

iv. mare atenție la omonimitatea (predestinată – sunt convins!) dintre Ichtus – pește și ikhthús – otravă. prezența ta în spațiul imediat vecin havuzului – deci intimității – lor e mai mult decât o concesie a soartei. e capcană, e examen, e probă, e competiţie. eu cred că e chiar olimpiada vieţii tale – şi mă bazez pe toate similitudinile conţinute aici… uşor de descifrat pentru lectorul care ştie despre ce vorbesc şi cu care afinizez în demers. asemenea demersuri sunt dure şi nu sunt pentru oricine. peştii – am mai sugerat asta pe aici – sunt otravă şi stil. unde stilul e evident şi otrava e subliminală. dar E. şi stare – şi tot… a.l.c.ă.t.u.i.r.e.

v. un peşte e toţi peştii: cum tu NU EŞTI CEILALŢI – ei SUNT TOŢI DEODATĂ. inteligenţa unui banc de peşti e colectivă: de aici armonia. a ta, fie şi ntr-un banc (tu-i spui „clasă”, aşa-i?:)), e individuală: de aici haosul. de aici „nevoia de asociere”, de prietenie, de mariaj, de familie, de „oficializare” şi alte uniri… de niveluri, de diplome, de buletine de identitate, de amprente, de case şi de poze. nevoia ta de nevoi. NE-VOI (cuvânt conţinând, în el, de fapt, toată tragedia „omului faţă de om”). pe cât de prozaice, pe atât de degradante, de umilitoare. tu eşti un animal social – de aia şi eşti singur. peştii sunt făpturi metafizice – de aia sunt toţi. bancul nu e masificare. e corpus unitar.

vi. vorbeşte-ţi, nu le vorbi. vorbeşte-ţi fără glas, vorbeşte-ţi fără să te auzi. vorbeşte-ţi, dar nu-ţi povesti. shut up, mnemosyne (o curvă de zeiţă…)! uită-ţi vorba, uită-ţi graiul, uită-ţi jargonul. uită-ţi epistemele, uită-ţi credinţa. uită-te în jur ca să te regăseşti. acum eşti acronimul şi acrostihul peştilor. ia figura asta drept mantră, hartă sau tabel. e greu – căci mişcare perpetuă şi noneuclidian ordonată. aici, la punctul ăsta, discutăm despre ceea ce, îndeobşte, oamenii numesc magie, ezoterism, incantaţie, ocultism, revelaţie, antonomază, miraj. supraclasând sau surclasând… depinde de câţi peşti au mâncat sau de câţi peşti au fost muşcaţi… nu oamenii ne interesează.

vii. dresează-te (oricât te-ai îndoi: eşti educabil!). educă-te în aşa fel încât privirea să înţeleagă pixel cu pixel din pixelul întregului şi să facă fragmentele de peisaj să danseze între ele pe muzica FIREASCĂ a tăcerii adâncului. sinestezia va veni de la sine. muzica va fi culori şi mişcarea va fi gust. pipăitul va mirosi instantaneu a excitaţie. logosul va fi eros. iar tanathos nu va mai (a)părea înspăimântător. o condiţie sine-qua-non: SĂ NU VIZEZI REZULTATUL! pentru că chiar dacă vrei să fii AŞA, nu înseamnă deloc că VEI FI.



Îs pe tămâie – Interziceți tămâia!

Îs pe tămâie și mă simt ca roaba… Știu că tămâia nu-i făcută s-o bagi – cum, puii mei, nici aurul pentru a fi făcut lanț de cocalar, statuie de dictator criminal sau cerceluș de labie.

Sau îs?…

Tămâia îți dă ceva senzație olfactiv-gustativă asemănătoare celei pe care ai avea-o dacă ai băga întreg conținutul dulapului bunicilor – îndeosebi umerașele cu blănuri pline cu natalină. Îți lasă stearpă bolta palatină, te strepezește și… dumnezeu cu d mic mai știe ce satana cu s la fel de mic mai face… că n-am avut răbdare s-o bag pe toată… am lăsat-o la om în scrumieră și să zacă acolo!:))

Da măcar știu că acuma miros a sfânt tot bulevardul… de parcă asta m-ar ajuta cu ceva;)

Fac aceste experiențe în locul dumneavoastră… deci nu încercați asta acasă… Iaca cum arăt după 3-5 fumuri de tămâie:

Tamaia este o substanta rasinoasa obtinuta prin crestarea scoartei unor arbusti exotici, solidificata sub forma unor boabe neregulate, de culoare galbuie-rosiatica, care prin ardere, produce un fum cu miros aromat patrunzator. Este folosita in ceremoniile religioase, medicina si parfumerie. Aceasta rasina aromata, care arde usor si repede la flacara, se scurge din coaja copacului Boswellia Carteri, Boswellia Serata, din familia Burseraceae, care creste in: India, China, Somalia, Etiopia, Egipt.

Am luat asta dă pă ceva site (http://www.parohiamacin4.org/tamaie_smirna.htm… găsiţi tăt ce-i interesează pe ei în materie…) că, noh, să mă dau şi io scupulos… că am vorbit cu mai multe surse… da, vă zic: nu-i ok cu tămâia… ori o băgat măicuţa aia de a fabricat-o ceva-n ea… scuze pentru echivoc…  o să încerc mai multe soiuri…

Ideea e simplă: mă duc să caut şi ceva vin din ăla popesc, să combin efectul de tâmâie cu beţia de vin sacru… cică sânge din sângele Maestrului – Peace, mannn!:) După aia mă simt şi io în măsură să fac o comparaţie… Cât de high sunt şamanii lor comparativ cu ai noştri…

***

Fiecare ni-s pă ceva!

Gabi îi pă peşti… vă povesteşte ea, dacă are chef…

***

Tămâia e o etnobotanică. Un spice.

Interziceţi tămâia!


Havuz cu dragoste de pești (I)

– avertisment:) acest post e o parabolă inclusiv zodiacal-erotică și trebuie citit ca atare –

Cel mai complicat demers din lume este să iubești pești. Să-i înțelegi – ceea ce a aproximativ totuna.

Tuturor ne plac peștii… Să-i vedem, să-i avem, să-i prăjim și să-i mâncăm. Îi „trofeizăm” afară din mediul lor, le facem poze torturați, prinși în plase, în găleți, în vane, în căngi, în cârlige, hăcuiți. Un pește afară din apa lui e – fucking – „al nostru”.  Ne-am născut – pretindem – „dezlegați la pește” și direct pescari. Dacă vânătoarea a început să fie recunoscută, în sfârșit, ca și crimă, pescuitul mai are mult… E „pasiune” – mânca-ț-aș! E „evadare din cotidian”, e „fugă de acasă”, e „întoarcere la origini”… Gândim cam așa: împreună cu animalele terestre ocupăm același (eco?)sistem; unii dintre noi le considerăm „confrați”. Ne sunt folositoare: latră la străini și mușcă la comandă, ne miaună și ne torc melancoliile, prind șoareci, trag la jug și se lasă călărite, dau lapte și dau bine la imagine…

Peștii nu. Peștii sunt complecși: frumoși, de bun gust, mirosind a ce ne interesează pe toți, inteligenți, calmi, sobri și reci. Numai că au un mare „defect”: nu empatizează cu noi. Nu răspund la tanderețea noastră… sau răspund într-un mod atât de special încât intraductibil. Sunt absenți la nimicniciile noastre… ele nu pătrund dincolo de luciul în care, cel mult, se oglindesc. N-au treabă cu șoaptele sau cu răcnetele noastre prozaice. Nu răspund la chemări, decât cu mici excepții.

Peștii SUNT… dar în primul rând ÎȘI SUNT. Peștii sunt ceea ce vom fi noi DUPĂ. Peștii sunt liberi. Privirea lor e îndreptată către sine. Un sine care și-a topit meditația în voluptatea stării de A FI. Un sine care a trecut peste A NU FI, unduindu-se, cvasipoetic, printre obstacole și zâmbindu-le ca unor jaloane. Peștii sunt o lecție deschisă de filosofie a singurătății, un manual de solipsism. Spațiul ocupat – de la sine, pentru sine și în sine (hegelian!) – de pești este, atenție mărită!, inclusiv TIMPUL lor. Timpul peștilor este congruent cu spațiul lor și tinde a fi asimilat, până la non-existență, de acesta.


De ce să îți fie rușine că ești zdreanță?…

(o încercare de regândire a zdrenței – sau zdreanța ca loc comun)

Dacă dai să-ți caute „zdreanță” din google, prima imagine pe care ți-o dă motorul e drăgălășenia asta:

Vezi tu ceva jignitor, „cu conținut ofensator” în comparația cu arătarea asta?… Dacă da, ești o zdreanță ordinară, de aia de prister… și nu mai citi, și nici nu mai intra pe-aici!

Acuma, îmi vei spune că substantivul comun zdreanță a fost inventat pentru rebuturi în ultima lor fază de utilitate, reabilitat (cățelușizat?:) de Arghezi odată cu poezia omonimă și fixat în memoria colectivă contemporană de cocalari – și dacă aș fi de acord: care-i faza?… Ce am eu – și tu, la rândul tău, ar trebui să gândești la fel de… hmm… taumaturgic – cu circuitul ideii de zdreanță în natura din capul maselor celor mai ușor de idiotizat printr-o simplă aplicare de etichetă?!

Eu înțeleg prin zdreanță imaginea metaforică cel mai aproape de exactitate matematică a unui suflet consumat. Sau în consumare… spre final. O tapiserie, altădată splendidă, un spirit la origini și rigoare pur, care și-a dat obolul (în sens cât se poate de originar-etimologic) iubind și fiind călcat în picioare de propria iubire, dăruind sărutări și dobăndind muie, visând flori și încasând coșmaruri, crezând și umilit fiind chiar de ze(l)ul său, binecuvântând și primind blesteme, votând cu încredere și hotărându-i-se iadul social. Și asta de „n” ori.

Zdreanță e orice post…

Te tot coși, te speli, te calci, te piepteni. Să îți fii măcar ție suportabil. Ace tot mai groase. Săpun tot mai dur. Călcător tot mai greu. Pieptene tot mai rar. Uiți (cel mai important, nu?). Reîncepi. Te reîncepi. Te regăsești. Îi / o / îl regăsești… fiecare cu ordinea și cu prioritățile lui. Ești pe refresh până la următoarea apocalipsă. Care vine în timpul unui orgasm ca și atacul de panică sau ca și mântuire în timpul unui cutremur. Și  zici că gata… e ultima. Nu e. E zaua dintr-un lanț al cărui capăt prim nu ți-l mai amintești și al cărui terminal ți-e interzis. O tapiserie, altădată splendidă… E ceva din care se mai poate face… totuși… încă… deocamdată… acum… (alt)ceva.

Zdreanța e compromisul cu care cazi la pacea lor atunci când pacea ta s-a dus dracului. Zdreanța e un exercițiu de supraviețuire în condiții  de criză veșnică, o criză a cărui control nu l-ai avut niciodată.  Zdreanța e instrumentul cu care ștergi praful de pe praf și e tifla cu care le dai peste nas celor care, ca și tine, zdrențe, își disimulează condiția mimând virginități de mimoză, puteri de novă, onoare de cavaler, estetică fatală.

IT`S RAG-TIME… un jazz subtil ne obligă la decența comportamentului. Nu-i nimic personal aici… ca în nicio zdreanță, de altfel. Zdrențele nu au personalitate, pentru că ele însele și-au renegat-o atunci când au ales să (re)trăiască în locul unei sinucideri demne (bravo, Madă!;)  Un mesaj, altul decât cele rostite, patinează buzele obosite de atâtea sărutări mincinoase, înjură ofensiv (da, există și înjurături defensive… dar alea sunt cu adevărat dureri ultime) ca să nu înnebunească, își cântă… la urma urmei, noblețea.

Zdreanța e un blazon aristocrat. Un peisaj imaginar îi ține loc de excursie.


acuma îs așa… scriu la execuția lui traian trifa…


poison&style


identitate căzută și ridicată la loc…

– adică un fel de reportaj cu praștia de gât –

pe bune, nahh… io nu știu (de, în, cum, ce, când, unde, cum, în a cui:)) să mai cred!:))

adică nu scriu pe 14 iulie, dă căderea bastiliei, ca o proclam ziua mea cu ghinion, că mă feresc de demoni, cică… și… pă dracu… că nici nu aveam sa intuiesc ce avea să mi se intâmple pe 16, 17, 18… and counting:)) caderi ampulea cu bitigla… asta după faza că mi-am implantat stema de la opel… sau volkswagen… mai după cum arată… în genunchi:)) –

Nu, nu e vreme de peace&love. Peace&love a căzut, așa cum am căzut eu, la 12 noaptea, peste o mașină parcată pe Victoriei, intrând cu bițigla în ea și zdrelindu-mi dreptul, de la genunchi în jos… piciorul meu, care a mai avut accidente de aproape aceeași natură. Poate că a căzut EXACT ÎN ACEL MOMENT. (scriam pe 17… nahh… cică și de cifra asta să mă feresc… da mă leși?…)

așadar gropi neintuite sub bălți (zici că-i titlu de poezie:))… frâne de ungur prost în dâmboviței cu vlaicu (boule! fă-ți frana mah, pula!:))… and counting… cum zic… (imi trebuie genunchiere… plm… bine zice șoferu!;)… dă trebe să imi las tibia dreapta și genunchiul donatii la ortopedie… pentru avansați. boaftăru la care i-am dat 5 lei pentru amandoi șpagă de la santana până la arad – scuzeeee, meștere, că am stricat piața: îi criză și la bagabonți, în puii mei! zi mersi ca nu ți i-am luat înapoi la arad!:)) – nu și-o putut lua ochii de la piciorul meu drept!:)) i-am zis că de aia avem așa puțin la noi că venim de la un chef cu scandal și atâta am reușit să furăm de pe masă… cum dreaq era să nu mă creadă când arătam ca după un măcel?!:))

dar mama lui radu m-a înțeles – sărut-mâna, doamnă!:) – cel mai bine și cel mai ok: măi, luci, da tu cazi așa, senin, ca la 11-12 ani… pfff… daa, tanti… și atâta e de fain… numa, nahh, repet, cum a zis și șoferu, îmi trebuie genuchiereee! (de alea de firmă: adidas dacă se poate:))

(asterisc: da pe naiba: incepe azi „supliciul de pe pirinei”, ăștia, săracii, îs rupți… frank shleck poate că și-a terminat cariera și coloana, andy se bate cu contador de la egal la egal, lance s-a făcut de râs, cavendish plânge și io mă vait că am picat de două ori jumate cu bițigla! gata asteriscu:)

m-am dus de la ceala la utviniș… am bântuit două păduri pe tripuri diferite completamente, am colindat o grădină și m-am vindecat cu cea mai faină poveste cu pisici acolo. am gândit numa în termeni de peace&love în yinyang cu war&bore.

poze mai multe si mai mari vedeti daca accesati flikr-ul de pe coloana dreapta:)

acum cred că totul stă în adevărul ăsta: peace&love în yinyang cu war&bore… și că nu există continuitate, decât dacă e predestinată. și nici consecutivitate nu există, decât dacă e muncită… și, da, iubito… poate că nici nu are rost munca:)

***

toate astea le fac pentru că mi-am pierdut identitatea… fuck… de bucurie, ca să sărbătoresc o fac! așa chefuiesc eu – ce mama dracului! viața e un  chef ( inclusiv) pentru mine… problema-i cu nota de plată… dar așa e la toată lumea când vine nota, nu?! măcar la mine, în plm, e întotdeauna mică… infimă… spre deloc…

pentru că mi-am pierdut identitatea fac asta, cum am zis și aici, deci! pentru că am vrut eu să o pierd și la un moment dat mi se împlinise visul! am dat cu ea de gard, am umplut-o de sânge! a căzut și se tot ridică, toanta: vaaai, ce mă fac eu fără tine?!:(( da mă doare-n basca pulii, băh, pupăză!

vine italianu, deci, patron de 2012, omul… ca orice legionar roman care se respectă… nu?… și îi transmite la dom`director că mi-o găsit buletinu. la 2012.

și îmi era așa de bine fără ea…

cred că mă culc înapoi. deocamdată tot libertatea din somn rămâne cea mai cool… deși totul depinde de continuități care nu există, de consecutivități nefirești, de o dialectică labirintică și de o metafizică ce trăiește fix cât și precum un fluture.

fix cât și precum un fluture.


E nevoie de un șoc

Dap… e nevoie de un șoc – asemănător celui din China antică a secolelor III-VII, când budhismul a invadat Imperiul, l-a spart in zeci de regate, a spulberat dinastia Han și i-a făcut pe învățați să regândească TOTUL cu privire la spațiu, timp, materie și spirit… dar în primul rând la locul terestru, ocupat cu folos reciproc, din  punct de vedere al apartenenței la lumea asta de căcat – care de căcat și din căcat e de când a fost inventată.

Pentru a reuși asta e  nevoie de un exod – interior și exterior deopotrivă. „Pentru a supraviețui, ei caută, uneori o viață întreagă, un adăpost fizic în zonele rurale și un azil moral în poezie, scris. Ei se deprind a trăi ca niște învățați, dar în libertate, departe de însărcinările oficiale. Cum să slujească un stat sau altul, conduse de suverani adeseori neștiutori de carte, veniți de-te-miri-unde, a căror putere nu este legitimă? Niciunul dintre aceștia nu a primit de la Cer un mandat…” – scrie Daniel Elisseef în cartea sa despre Confucius, descriind succint momentul pe care am înțeles acum să îl compar cu acesta.

Sigur că o asemenea (r)evoluție aduce cu sine angoase la limita cea mai „roșie” a suportabilului și sigur că aceste maladii spirituale sunt chiar mai grave, mai dureroase decât cele colective – dar așa cum a venit atunci „călugărul pe cal alb, la capătul unei lungi călătorii, să-i ofere împăratului Ming textele sutrelor pe care suveranul începuse a le căuta cu mai mulți ani înainte, în urma unui vis premonitoriu” (id.), va veni și acum: întotdeauna vine – numai că filosofia sa, devastatoare și creatoare totodată, sperie în așa măsură încât cei mai mulți… nahh, întoarcem capul. Și „ne vedem de treabă”… De treaba lor de căcat.

E nevoie de ȘOCUL TĂU, deci. De șocul produs de MAREA ÎNTÂLNIRE cu visul tău premonitoriu, cu DORINȚA cea mai profundă a ta. Retrage-te în tine, rupe cu identitatea lor, ia-ți dreptul de a fi LIBER în ce fel îți comandă dorința și voința, ieși din rând și spune „ceau, calu!” calului lor.  Așteaptă calul tău, așteaptă călugărul cu sutrele, așteaptă-ți iubirea, așteaptă-ți filosofia. În timp ce-ți cauți locul. LOCUL TĂU.


Mi-am pierdut buletinul – deci, identitatea lor sucks!

Nohh… mi-am pierdut buletinul… după o noapte pe cât de turbulentă şi haotică, pe atât de coşmarescă… sufleteşte vorbind. Ca unul care a crezut dintotdeauna că scopul final al identităţii e pierderea ei, păţania nu poate decât să mă lase… aşa cum m-a găsit destinul când aveam 14 ani, când nu înţelegeam de ce trebuie să ştie toată lumea cum te cheamă, unde stai, cu şi de ce poliţie ţii, când te-ai născut. Adică să mă lase absent şi sictirit…

Buletinul de identitate e, de fapt, buletinul LOR de identitatea TA… aşa cum ţi-o vor ei.

Mi se pare firesc ca eu să îmi pierd buletinul. Mi se pare că am primit un mesaj, traductibil prin: nah… şi la ce îţi folosea?… Să nu îmi spuneţi că „nu poţi ieşi din ţara fără…”  Nu pe dracu! Când evadezi dintr-un prister ca şi ţara asta, găseşti şi un paznic care, dacă nu te inţelege, măcar închide ochii…

Sper să nu îmi mai trebuiască vreodată unul. Sau să mă lase să mi-l fac cum vreau… dar ăsta e un deziderat prea… avangardist, nu?…


noh, hai să ne futem!… (I)

(șocant, așa-i?… să vezi ce banuri iau io de la facebook, wordpress și faze din astea!:))

nu-i okkk, băăăh!… tu prea dai dume pe față! nu ești normal! ) povestești tot cum… băăă, ești prosst!?!  nici ție, nici nimănui nu ar trebui să împărtășești asemenea amănunte! asta și-o permit guralivii de lux, de bani mulți, băăă, pulă, ca becali, nu gușteri ca tine! tră să ai doi pe doi sau măcar să pari de-atâta, bani câcălău de spart , femei, mașini luxoase, cum zicea beleiufieiertat sau care dracu, în plus răutatea lu uțu și respectul lui doly!

mă leși?…:))

m-am apucat și io de iubit… în sfârșit… și, iaca, tătă lumea îi curioasă să mă-ntrerupă… și pe bune că asta nu-i mania persecuției…

RUCSACUL

mi-am pus trei cărți în rucsac: Khôra – Coranul – cum mi-a spus azinoapte Leac că îi spun derridienii Bibliei noastre; volumul de nuvele Ursul, de Faulkner… ca să nu uităm cât de simplu ar putea fi totul; și… dahh… volumul I din Timpul regăsit al lui Proust… ca să nu uităm cât de simplu ar fi putut și încă mai poate să fie totul… nu, draga mea?… mai am în rucsac un patent multifuncțional… din ăla de muncitor priceput cât de cât… tot numai oțel, cu set de șurubelnițe și imbusuri și tăfelu. mai am un briceag rusesc care… pfff… pă bune, n-ai vrea să te întâlnești cu el în fața a… nimic din corpușorul tău de suedez, mâncaț-aș. am pixuri – vreo 13… de tăte culorile și mărimile. am agende și am vreo 25 de subiecte neexploatate cu și despre tine… de fapt, ca să fiu sincer până la capăt, despre eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele. mai am un hanorac de rezervă… că trebuie noaptea… mai am două șepci (treaba mea de ce două!), în caz că plouă prea tare (că ploile scurte și soft trebuie trăite live și fără șapcă!)… mai am acte… foarte multe acte…

iar astea sunt doar cele ce se pot povesti… aparatura defensivă… restul… ofensiva… ascultă-mă… dacă ești mai atent(ă): nu vrei să știi ce pot face alea restul – cu tine, cu toată viața ta de acum încolo! executori cu teutoni și berbeci cu catapulte… dacă știi puțin travian.

din ciclu „we made this?! nooooo!:))”(va urma:)

pssst! n-am scris ieri, ca a fost 14… ziua mea cu ghinion…


Despre timp – completare la un post pierdut

Timpul exista pentru ca lucrurile sa nu se petreaca toate deodata – o stiu copiii, dar uita cand cresc.

Timpul exista in asteptarea exploziei, traieste din asta si pentru asta. Timpul exista pentru a se autodesfiinta. In egoismul lui definitoriu, timpul exista pentru a se sinucide. Sinuciderea timpului inseamna vesnicia nimicului. Paradisul e o discutie despre neant, despre non-cunoastere.

Scopul final al timpului este de a-si contempla apocalipsa. Apocalipsa este nunta timpului cu spatiul – noaptea acestei nunti… dar invirginare, nu dezvirginare.

Timpul este sfintit pentru ca trebuie sa ajunga la asfintit. Timpul exista pentru ca planetele si sorii, cometele si nebuloasele, pulsarii si cuasarii si toate cele din stele sa se scurga intr-o gaura neagra. Gaura neagra este toaleta tuturor destinelor, materiale si imateriale, concrete si abstracte.

Timpul are valoare juridica atunci cand se finalizeaza cu o condamnare. Are valoare etica atunci cand se termina cu o redemptiune si are valoare sacerdotala cand sfarseste cu un autodafe.

Timpul are valoare estetica atunci cand e pierdut.


GO HOLLAND!

atat am de spus acum:)

si la sfarsit un romansesc s p iniesta si… nahh… chiar ola espana!… ataete…


„cand totul se duce pe pula, sa nu-ti para rau ca-ti pare bine!”;)

INTRODUCERE:

cică faze de faze si mi-am schimbat looku… lumea, aia proasta, crede ca m-am ascuns sau zac praf pe undeva… nu, bahh… chiar is peste tot… de data asta, pa pula mea… si a inca catorva tovarasi cu care n-ati  vrea sa va intalniti… ca de obicei alea-s last time… last time of timebomb… click… the fatal one… once upon:))

noh… uite poza cu mine… facuta ieri… sa nu ziceti ca nu v-am zis si sa nu mai dati bani aiurea pe urmariri si paranoia:

CUPRINS:

am zis atac urban si chiar urbanatak va fi. pe gratis. sub centura. sub aia de castitate.

da ce pula mea, daca utu si ghita si fizi si ilie si din astia… neluuu… cati isss: o sa fac o lista cu ei si o sa o umplu de dovezi! daca astia au ajus sa asfalteze aradul si sa taie copaci, sa omoare lume sau sa o bage nevinovata  la puscarie, de exemplu, sa fure hectare, sa le vanda cu toti banii tai pe douazeci de vieti muncite… dupa aia sa isi faca un site, cu care sa mai fure inca cateva sute… sa-i mai si zica vestic.ro… hai… sa nu insist acuma… revin io. cu buzduganu!:)) deci daca astia!… pai atunci, bah, pulelor, atunci chiar avem dreptul si chiar obligatia moral-profesionala sa va injuram!:))

INCHEIERE:

deci, bahh: asta nu-i testament, ii abia prologu! adica: inanite de ce urmeaza – pentru manelistii care citeste si ei!:)) o sa fie fain. promit io ca asa foc de artificii n-ati vazut nici la nunta pe care-o viseaza topa… ca tat ii la moda:))

o sa scriu – de bine-de rau:)) -, deci, si despre topa, si despre andrei, si despre mine, si despre tine, si despre politisti, si despre toti smecherii, si despre dragoste, si despre iertare, despre ura, despre puscarii si despre ingeri, despre carti si despre fluturi, despre biciclete, despre matematici imaginare si despre spatii sacre. despre animale, despre plante si – mai ales, despre NUME.

DESPRE NUME PROPRII.

(o sa va placa!:)

hai sa (re)ascultam asta pana atunci:)


Autoportret de motan negru cu ochi verzi

Sunt un motan negru cu ochi verzi. Trăiesc în fum.

Mă numesc cum vreau eu, am exact anii pe care mi-i cere momentul, arăt la fel de când mă știu  și mă diferențiez de ceilalți prin calități evidente, dar greu narabile. Nu am memorie pentru că funcționez liric și funcționez liric pentru că nu am memorie. În discursul meu nu găsești relații de cauzalitate.

Ceea ce pare a veni ca urmare a unui plan nu e decât spontaneitate deghizată în erudiție. Instinct primar de moștenitor al tuturor calităților avute de-a lungul și de-a latul celorlalte 8 vieți. Sunt la a 9-a și ultima, și din toate nu mi-a rămas decât iubirea – pentru că așa am ales eu să rămână; și ura – pentru că așa au ales ei să rămână. Ei sunt infernul. Eu sunt paradisul. Când voi ieși din acest yin-yang iubire-ură, din această dualitate blestemată, voi ști că doar alegerea mea contează, voi ști că s-a terminat satanicul post, că am parcurs purgatoriul – cu toate raiurile și iadurile sale. Și voi ieși: pentru că așa-mi zice Iubirea.

Am ales să trăiesc în fum sau fumul m-a ales și m-a integrat în ecosistemul său? – poate pentru că  avea nevoie de mine. De un motan negru cu ochi verzi, care să-i contemple, să-i miroase, să-i pipăie, să-i scuipe și să-i lingă, să-i înțeleagă, să-i adopte și, Da, să-i uimească ororile. În fața ororii nu te pleci și nu te sperii: îi arunci oglinda în față! Asta îi va produce uluiala și oroarea va rămâne siderată,  oglindindu-și ultimul infarct în ochii-ți verzi. Oglinda ochilor mei verzi, de motan negru, a stupefiat multe orori. Oglinda ochilor mei, când trebuie, răi, care au văzut tot și au înțeles că nimicul e tot ce merită să ignori. Să disprețuiești ignorând cu tantrețe. Fix așa:

Parcurg, pâș-pâș, pe nesimțite, parcurg filosofic și parcurg criminal acest hol de fum care nu se mai termină. Parcurg sinucigaș și parcurg prevăzător acest culoar al duhorilor celor mai abjecte și al parfumurilor celor mai suave și amețitoare totodată. Mă îmbăt, de la aceste (predestinate sau produse ale hazardului?) miasme și miresme, și mă trezesc la sfârșitul nopții contabilizănd… nimicul.

Fumul îmi e mediu și îmi e remediu, îmi e tortură și mângâiere. Din bongul meu și din jointul meu, din pipa și din țigara mea, în plămânii mei și în creierul meu fumează un înger și un demon concomitent. În pasiunile mele fumează, de multe ori, prieteni mai mult sau mai puțin nepoftiți. În suflet, nu! Acolo fumez numai eu – și iubirea mea… dar asta chiar că nu e treaba nimănui. Sufletul e locul de fumat intim. Și ideal.

Fiecare pas inaudibil mi-e premeditare și fiecare privire verde e anticiparea unei execuții. În efectele imprevizibile ale (i)realului fum, de la milimetru la milimetru te paște un plumb în cap, un pat cald, o avansare sau o muie. Eu știu bine asta – și de aceea am ales să atac. Chiar dacă am o defensivă slabă, nu vrei să riști să fugi după mine. Știi și tu asta, nu?… oricine ai fi: drumul meu – la fel ca și al tău – nu e „decât” anticiparea apocalipsei.

Însă eu sunt Apocalipsa. A ta și a tuturor. Black whole voi fi – voi avea un singur ochi și acela va fi negru.