autopsihografii

despărțire de manual

6… 7… 8… 12… 13… 23… 44… 444 – acesta (nu) le va fi fost șirul. iar acesta nu este un text de dragoste, e împotriva ei.

ei au început direct prin a fi şi au fost din prima zi tot ce visaseră sa fie şi au crezut dintotdeuna că sunt. ei și toți. ceilalti – care nu există decât în imaginația celor care îi gândesc cu mintea și îi simt cu imaginația. sau cu lipsa acesteia din mintea fără de care nu ar exista. ei s-au bucurat de răsfățul timpului care nu există nici cât să treacă – el a zeificat asta, iar ea a zeificat spatiul care nu există decât ca să stea. ca să stea și să cadă. în sine și pentru sine. per aspera ad non-astra. acum.

ei și-au retrăit mângâierile din toate precedentele vieți, cele pe care le premeditaseră. ea a spus că asta îi e ultima și el a știut că ea e ultima mangaiere a ultimei vieți dorite. ei au știut doar ce și-au dorit să știe, iar aceasta le-a fost greșeala, pentru că odată cu omiterea nedorințelor începe drumul spre propriul nimic. spre propria, inexistentă, stea.

ea a spus să peace&love și a fost. ea a spus să natură și natura e devenit ea. ea a spus să peștișorul de aur și peștișorul de aur a vrut cu bucurie. ea a spus că post și a fost post și juisare. el a spus că ultima iubire e fericirea însăși, pentru că e eternitatea. și-au mai spus că cer, că fluturi, și-au mai spus curcubeu, flori, câini și pisici. copaci și-au mai spus şi green&orange au zis să fie. și-au mai spus că un sărut trebuie să infinit, pentru că tot ce apare și dispare nu e real. nu există nimic mai real decât sărutul, au crezut – iar asta a fost din nou greșeala.

greșeală și că yin&yang: când cre(e)zi mo(nu)mente de maximă fericire, cele de maximă tristeţe cresc de cealaltă parte a sferei şi sunt tot creaţia ta, sunt aproape credinţa, când ştii – acum ştii – cum stă treaba. ea a spus tot ce a crezut el şi el a crezut tot ce a spus ea. ea a dat porunci şi poruncile ei  au devenit dorinţele lui, aşa cum doar la început a contat cuvântul. cel de deaspura apelor – cuvântul care, de atunci, e sufocat şi pervertit prin multiplicare.

n-au apucat să aibă muzica lor, cu toate că sfere, plin de sfere. cu toate că definiţia cea mai sublimă a apusului. apusul sublimat e prefaţa oricărei muzici, dar nu e decât prefaţa, aşa cum dragostea e doar prefaţa oricărei vieţi. tăcerea e, sau măcar ar trebui să fie, scopul oricărei rumori, atunci când sferele nu devin muzici. dragostea se ratează prostituându-se în viaţă. aşa cum timpul se autodesfiinţează claustrându-se în trecut, prezent şi viitor. aşa cum spaţiul devine restricţionar transformat în pereţi. cum apele devin banale fără (văz)duhul de deasupra lor.

rumoarea s-a transformat în umoare şi a devenit tumoare. tumoarea s-a spart şi a explodat: ea a vorbit ca o curvă pariziană proastă cu un client stresant. el a auzit dincolo de ea, de muzici necreate, de vieţi irosite, de timp neavut, de spaţii claustrante, de posturi nereuşite, de erori, de morminte, dar şi dincoace de eternitate, de curcubee, de fluturi, de yin&yang, de peace&love, de inexistente niveluri, de green&orange. ba chiar şi din preajma arhanglelilor, a miturilor şi a rugăciunilor – chiar și din partea peștilor. şi i-a spus asta – ei, care crede, oricum, că totul e drum. doar drum – acum, în accepţiunea vulgară a călătoriei interesa(n)te.

şi nume(re)le şi-au demolat doctrina, aritmetica a (re)devenit haos.

ea a apăsat insistent pe butonul roşu al telefonului, el a încremenit cu degetul pe butonul declanşator al aparatului foto. peisajul a murit, iar cadavrul său a arătat aşa…


Reclame

A humble tribute to Hunter Thompson

He is The Master. He is the Pioneer. When he speaks, you better shut up!

And look what he says:

– A word to the wise is infuriating.

For every moment of triumph, for every instance of beauty, many souls must be trampled.

Going to trial with a lawyer who considers your whole life-style a Crime in Progress is not a happy prospect.

I hate to advocate drugs, alcohol, violence, or insanity to anyone, but they’ve always worked for me.

–  If I’d written all the truth I knew for the past ten years, about 600 people – including me – would be rotting in prison cells from Rio to Seattle today. Absolute truth is a very rare and dangerous commodity in the context of professional journalism.

– If you’re going to be crazy, you have to get paid for it or else you’re going to be locked up.

In a closed society where everybody’s guilty, the only crime is getting caught. In a world of thieves, the only final sin is stupidity.

– It was the Law of the Sea, they said. Civilization ends at the waterline. Beyond that, we all enter the food chain, and not always right at the top.

No man is so foolish but he may sometimes give another good counsel, and no man so wise that he may not easily err if he takes no other counsel than his own. He that is taught only by himself has a fool for a master.

Politics is the art of controlling your environment.

The Edge… there is no honest way to explain it because the only people who really know where it is are the ones who have gone over.

The person who doesn’t scatter the morning dew will not comb gray hairs.

When the going gets weird, the weird turn pro.

You better take care of me Lord, if you don’t you’re gonna have me on your hands.

Is not it a little prayer manual?


Despre Facebook și ipocrizie, cu detașare enerva(n)tă

Facebook este un joc de strategie socială cu reguli laxe, în aparență democratice (în sensul de „aceleași pentru toată lumea”;), al cărui scop se schimbă, cu  o frecvență  aleatoriu-eclectică, de la reacție la reacție și a cărei finalitate este tocmai aruncarea în derizoriu a„finalizării”, deconstrucția ei.

Ca oricare joc de strategie, Facebook are învinși și învingători – mai pe limbajul care i se pretează, are ș/jmecheri și fraieri, vedete și solitari, maeștri și margarete, pupeze și lebede, vulturi și ciocănitori, eroi si erori, activiști, securiști/sereiști, habarniști, labagii, satyri, curve, fecioare, DJ, MC, trompete, loseri, winneri, quitteri, ba chiar îngeri și demoni. Indireferent în care categorie te-ai (auto)situa, amintită sau nu, încă existentă pe pe piață sau încă nu – pe Facebook ai locul tău. Un loc comun în accepțiunea cea mai atotcuprinzătoare a noțiunii de „loc comun” este Facebook – o schiță, momentan destul de fușerită, dar perfectibilă, a Matrix-ului care ne va înghiți pe toți… nu foarte departe acele vremuri;)

Fakebook, fuckbook, flowbook, flybook, blowbook… se pot găsi tot atâtea „sinonime” ori figuri semantice, cati useri… mai greu găsești antonim la Facebook:)) – e greu să nu „muști” din momeala asta. Când ai calculator, fie și o râșniță care știe doar să salveze poze și să intre pe net, clar: ai cont pe Facebook. Locuiești la Luguzău sau ești rezident la Londra – ai pagină de Facebook. Răspunsul la întrebarea „de ce ai cont pe Facebook?” glisează, în funcție de adresant sau de stare, pe coarda ipocriziei. Aproape invariabil, motivația „publică” este din registrul lui „nahh, toată lumea are… puii mei… mai caut și io (foști) colegi, mai văd și eu o știre, un clip, mai cunosc lumea, îmi mai promovez ideile” – dar în subliminal există muuultă ipocrizie. Așa cum nu există două amprente identice, nu există nici două motivații la fel și nici două ipocrizii congruente.

Cât de apropiată de real este imaginea ta „adevărată” de ceea ce (reușești să) promovezi, ca propriu PR, cu contul tău de Facebook? – e o întrebare-marotă a celor atenți la… imaginea lor „adevărată”. Ăștia sunt, însă, puțini și nu foarte importanți pentru proprietarii Afacerii Facebook – numărul lor rămânând constant, chit că dintre aceștia provin cei mai mulți care își șterg contul „sătui de toată mascarada asta”, dând (pentru) public duma aia cu „neînțelegerea” și cu „raportarea la criterii axiologice direrite”. În spatele ștergerii unui cont stă, însă, exact atâta ipocrizie cât a stat la baza creării și în cariatida menținerii sale – să o spunem și pe asta și, la o adică, să o supunem unei polemici. Cei care au avut cont pe Facebook și și l-au șters „dându-și (sanchi) seama de cum stă treaba”, nu sunt mai „mântuibili” decât cei care încă îl păstrează: când ai jucat în echipa perverșilor, nu-i nimeni curios să te transfere în cea a inocenților… cați or mai fi rămas – fie și din simplul motiv că ești susceptibil să-i corupi, chiar involuntar, pe copilași cu povești din lumea pe care (pretinzi că) ai părăsit-o.

În ceea ce mă privește, eu o să încerc să fac din contul meu de Facebook un emotional aritmetic sensibil-inteligibil ritmat de basul pamfletului. Mi-am pus ca și „citat de spart pagina” ATENTIE: acest comportament este un pamflet si trebuie TRATAT ca atare!;) și, pe bune, FIX AȘA STĂ TREABA ÎN CEEA CE MĂ PRIVEȘTE. În definirea categoriei „pamflet” intră aspectele juridice, filologice, (deonto)logice, și psihologice. În cea a termenului de TRATAT intră „ceilalți”, raportul meu cu sistemul, cu terapia, cu lumea și viața virtualului supravegheat și… nu-i așa?… pedepsit;) Îmi voi șterge contul la împlinirea a „ceva rotund ce mă reprezintă” – nu știu: poate la 1313 „prieteni”, poate pe 11 septembrie, poate de ziua mea de scorpion… ca să las barem amintirea unui foc de artificii coerent în nebunia sa ordonată după niște criterii care funcționează după legile bombei cu ceas care suntem cu toții.


To hell with their identity – Wellcome my identity & Long live this love!:)

– sau Sindromul „Mi-am pierdut identitatea” lovește… de fapt mângâie… din nou! –

Pă bune că FUCK IDENTITY!

Identitatea e ca să ai ce să pierzi, așa încât pierderea ei, succesiv-aleatorie precum revoluțiile, apariția dragostei sau revelația frumuseții e o binecuvântare. Încurcă, pragmatic-mundan vorbind, dar dă șocuri blânde care te aruncă în transcendent. Ieși din fizic – who the fuck it cares about?! – ca să pătrunzi în metafizic.

Povestea (nu contează decât A TA, dar…) sună în halul următor:

După cheful (monstru… cum altfel?;) de la 2012, în timpul after-after-after-party-ului matinal din spate de la mine de la mine de la bloc… cred că… s-a întâmplat. Am găsit (unde naiba era până acuma locul ăla absolut filosofic?!) o masă de fier împlântată în pământ și două băncuțe, încadrate de gardul de Auschwitz al grădiniței, respectiv peretele de ghetto al blocului. Un (b)loc potrivit, cum ar veni. Dar, nahh, intrasem, vezi-doamne, în spațiul privat al unei doamne… Trecută de toate (r)evoluțiile posibile, scârba s-a luat de noi… de ungurul minoritar-păzitor și de mine, deci, care căutam, la 6 dimineața, un loc unde să ne bem ultimele două beri cu lămâie și să ne fumăm ultima bâtă. Specific – inițial liniștiți! Că cică „ce căutăm acolo” a urlat. Că chemă poliția. PFFFFF!… (semn de enervare!). Din „futu-ți poliția mă-ti și comandantu-n gură” (citez din clasici acuma:)), îți dai seama că n-am scos-o. O zis că – își! – sună polițistul, iar asta ne-a enervat cu totul. I-am urlat înapoi că și io îl sun pe polițistu lu polițistu ei. Direct pă 112 – să n-avem vorbe. Mi-am deșertat buzunarele. Am scos tăt pe masă: buletinul, legitimațiile, praștia, Khora(nul) lui Derrida, camera, briceagul… Noh, câți vi-s?! Hai la lupta cea mare! La cât de înturbinat devenisem, chiar aveam în cap filmul unei bătălii finale, al unui masacru socio-politico-intelectual… Îmi doream, din tot suflletul mahmur și inundat de di tăte, să-i vină polițistu de câcat… Mi-l și imaginam: trezit brusc din (la rându-i) mahmureală, cu cămașa ieșindu-i neregulamentar din pantaloni, puțind a căcaturile lui, intonându-și recitalul standard. Fiecare obiect de pe masă era o variantă de abordare a problemei. O te(a)mă de casă. Buletinul – identitatea, deci – era pentru el… pentru că, de fapt, era A LOR… cum am mai scris… caută tu, cu tagurile astea, dacă nu știi și dacă ai chef. Mai bine de o oră ne-am urlat, acolo, opiniile noastre minoritare, discriminate, revolute, schizofrenice… Baba s-a închis în cușca ei de ciment și termopan și n-a mai ieșit la scandal. Am ratat încă un film… iaca. Și cred că acolo mi-am uitat buletinul. Care, acuma, cred că e la babă, pe masă, în sufragerie, lângă un borcănel cu dulceață și o sticlă de votcă. Își așteaptă polițistul. Sau o fi, deja, la polițist… sună el la ușă, dacă are chef de senzații tari, cu finalizare, sau – mai știi? – sentimentul datoriei:P

Paguba, însă, s-a transformat în beneficiu. Cum ziceam: pragmatic-mundan îmi dă bătăi de cap, dar metafizic mă bântuie și… mai că mă mântuie;)

Deci, trebuia să mă duc azi-dimineață la Topa, la pușcărie. Să vorbim. Amănunte… când ajung… Am vrut să mă intru cu pașaportul. Cu pașaportul meu expirat din 2006… imediat după drumul la Amsterdam (cum toate pașapoartele expiră după ce vii de la Amsterdam, nu?:). Ăla de la poartă că cică nu mere așa… nu intri în pușcărie așa, cum vrei tu, nu?, fără buletin… ce dacă tăt aia ar scrie și pe unul nou-nouț?… Mi-o dat cu flit: „Ce, la bancă îți dă credit cu ăsta?!”… Pfff… Ce repere comparatistice au ăștia… mai nou!… De când le-or redus salariile, probabil. Încă un film ratat, cum ar veni…

***

Căutând actu lu pește prin casă… ampulea… numa așa, la oha… ca să mimez „omul responsabil”… am dat, însă, peste ceva care chiar MĂ INTERESEAZĂ! AM GĂSIT EXACT CE CĂUTAM, DE FAPT! Pe lângă eseurile lui Proust despre el însuși și (h)arta sa (care o interesează pe iubită acum:), am redescoperit o ediție-pirat, cumva nazistă, a magiei lui Heidegger, Ființă și Timp. O credeam pierdută… dată… de genu… Nu mai știam nimic de ea. Am primit cadou, cum ar veni, odată cu pierderea identității LOR, un nou icon de rucsac, un nou obiect de întâmpinat babe proaste și polițiști virtual-cretini, o nouă armă, o nouă iubire… azi… 7 august, la 6 luni de la REDESCOPERIREA IUBIRII. IDENTITATEA MEA.

Căutarea fake a inclus, într-un subliminal cu repere metafizice, ADEVĂRATA CĂUTARE!

So, to hell with their identity – Wellcome my identity & Long live this love!:)


Havuz cu dragoste de pești (III)

Știi (cum e) să săruți pești? Dacă nu, nu știi nimic.

Între buzele tale și buzele peștelui există o distanță care nu e distanță, o materie care nu e materie, un spirit care nu spiritualizează și un timp care îngheață, retras frigid în propria sa inutilitate. Mintea e out și tot ce te înconjoară e abolit… în acest joc suprem, mallarmean (Stéphane Mallarmé – probably the best fish in the world:) care va fi (fost). Sărutul peștilor e, de fapt, sărutul sărutului LOR reverberat în fiecare neuron al tău /său, retrimis cu o putere de mii de ori mai mare înspre fiecare fibră și fir al emoției, glandelor, simțurilor și a oricărei forme de percepție a nimicului sau absolutului care se contopesc întru crearea celui mai complex și, totodată, firesc fractal.

Memoria nu-l poate reține. Visul da – dar el durează cât durează și se (va) stinge disipându-se în același eter, în aceeași eternitate care l-a făcut posibil. Nu se va mai repeta și nici nu se poate repera – amintește-ți să nu îți amintești: melancolia e o doină kitsch.

Decorul e o ramă invizibilă iar piesa e o dramă indicibilă. Personajul central e bancul de pești care te adăpostește. Hazardul e „regula” după care ai fost selectat. Adâncul e tabloul iar liniștea desăvârșită e soundul. Coregrafia e spontană, dar spontaneitatea – o spun din nou – nu e decât răsfățul erudiției. Forma sa de alint. Dacă inspiri, te ineci, dacă expiri, leșini – respirația înseamnă moartea sărutului. Dacă auzi ceva, înseamnă că ești „cel ales” – condiția primă fiind SĂ-ȚI TACI DARUL.

În sărutul peștelui e tot ce contează în materie de eros și de logos. Nu se poate deduce vreo psihologie, nu se clădește o filosofie, nu se poate elabora o teorie și orice cartografiere e un desen minor. Nu există, însă, o autopsihografie mai (r)eleva(n)tă, o erotogramă mai sinonimă cu perfecțiunea și nici o logo-iluminare mai  desăvârșită. Disciplinele mor, nivelurile se lichefiază.

După – ceasul e cât vrei tu să fie. Abia după E.