legende

Despre Facebook și ipocrizie, cu detașare enerva(n)tă

Facebook este un joc de strategie socială cu reguli laxe, în aparență democratice (în sensul de „aceleași pentru toată lumea”;), al cărui scop se schimbă, cu  o frecvență  aleatoriu-eclectică, de la reacție la reacție și a cărei finalitate este tocmai aruncarea în derizoriu a„finalizării”, deconstrucția ei.

Ca oricare joc de strategie, Facebook are învinși și învingători – mai pe limbajul care i se pretează, are ș/jmecheri și fraieri, vedete și solitari, maeștri și margarete, pupeze și lebede, vulturi și ciocănitori, eroi si erori, activiști, securiști/sereiști, habarniști, labagii, satyri, curve, fecioare, DJ, MC, trompete, loseri, winneri, quitteri, ba chiar îngeri și demoni. Indireferent în care categorie te-ai (auto)situa, amintită sau nu, încă existentă pe pe piață sau încă nu – pe Facebook ai locul tău. Un loc comun în accepțiunea cea mai atotcuprinzătoare a noțiunii de „loc comun” este Facebook – o schiță, momentan destul de fușerită, dar perfectibilă, a Matrix-ului care ne va înghiți pe toți… nu foarte departe acele vremuri;)

Fakebook, fuckbook, flowbook, flybook, blowbook… se pot găsi tot atâtea „sinonime” ori figuri semantice, cati useri… mai greu găsești antonim la Facebook:)) – e greu să nu „muști” din momeala asta. Când ai calculator, fie și o râșniță care știe doar să salveze poze și să intre pe net, clar: ai cont pe Facebook. Locuiești la Luguzău sau ești rezident la Londra – ai pagină de Facebook. Răspunsul la întrebarea „de ce ai cont pe Facebook?” glisează, în funcție de adresant sau de stare, pe coarda ipocriziei. Aproape invariabil, motivația „publică” este din registrul lui „nahh, toată lumea are… puii mei… mai caut și io (foști) colegi, mai văd și eu o știre, un clip, mai cunosc lumea, îmi mai promovez ideile” – dar în subliminal există muuultă ipocrizie. Așa cum nu există două amprente identice, nu există nici două motivații la fel și nici două ipocrizii congruente.

Cât de apropiată de real este imaginea ta „adevărată” de ceea ce (reușești să) promovezi, ca propriu PR, cu contul tău de Facebook? – e o întrebare-marotă a celor atenți la… imaginea lor „adevărată”. Ăștia sunt, însă, puțini și nu foarte importanți pentru proprietarii Afacerii Facebook – numărul lor rămânând constant, chit că dintre aceștia provin cei mai mulți care își șterg contul „sătui de toată mascarada asta”, dând (pentru) public duma aia cu „neînțelegerea” și cu „raportarea la criterii axiologice direrite”. În spatele ștergerii unui cont stă, însă, exact atâta ipocrizie cât a stat la baza creării și în cariatida menținerii sale – să o spunem și pe asta și, la o adică, să o supunem unei polemici. Cei care au avut cont pe Facebook și și l-au șters „dându-și (sanchi) seama de cum stă treaba”, nu sunt mai „mântuibili” decât cei care încă îl păstrează: când ai jucat în echipa perverșilor, nu-i nimeni curios să te transfere în cea a inocenților… cați or mai fi rămas – fie și din simplul motiv că ești susceptibil să-i corupi, chiar involuntar, pe copilași cu povești din lumea pe care (pretinzi că) ai părăsit-o.

În ceea ce mă privește, eu o să încerc să fac din contul meu de Facebook un emotional aritmetic sensibil-inteligibil ritmat de basul pamfletului. Mi-am pus ca și „citat de spart pagina” ATENTIE: acest comportament este un pamflet si trebuie TRATAT ca atare!;) și, pe bune, FIX AȘA STĂ TREABA ÎN CEEA CE MĂ PRIVEȘTE. În definirea categoriei „pamflet” intră aspectele juridice, filologice, (deonto)logice, și psihologice. În cea a termenului de TRATAT intră „ceilalți”, raportul meu cu sistemul, cu terapia, cu lumea și viața virtualului supravegheat și… nu-i așa?… pedepsit;) Îmi voi șterge contul la împlinirea a „ceva rotund ce mă reprezintă” – nu știu: poate la 1313 „prieteni”, poate pe 11 septembrie, poate de ziua mea de scorpion… ca să las barem amintirea unui foc de artificii coerent în nebunia sa ordonată după niște criterii care funcționează după legile bombei cu ceas care suntem cu toții.

Anunțuri

Traian Trifa – un portret pointilist

Da, a fost o beizadea și da, era genul de băiat pe care nu l-ai fi lăsat să-ți conducă fiica nici până la biserica din colț.

Portretul său nu se mai poate reface, acum, decât pornind de la amintiri expandate, trecute prin stări, și ele, confuz-impresioniste, precum un peisaj sfărâmat în puncte… o suspensie a contururilor. Vârful pensulei care deranjează memoria trebuie să fie atent nu neapărat cu cei rămași în viață (bine / rău iubitori?… nu mai contează așa de mult) și va fi necruțător cu cei care păstrează, într-un colțișor al cenușiului intelectului lor, însemnele crimei și ale complicității. Dar va fi cât poate de blând și va zugrăvi difuz portretul-peisaj al celui care a plătit, la modul cel mai dur-barbar, păcatele celor ce nu înțeleg să plătească și nici nu vor plăti, probabil, nu vor plăti lumește ceea ce au făcut… văzut… ascuns… tăinuit.

De Traian Trifa am auzit prima oară cu vreo doi ani înainte de a-i fi făcut trupul planșă de anatomie pointilistă. Împreună cu doi hoaveri de chef, îl bătuseră pe unu, un gardian public, așa, aiurea, în dimineața de după revelionul 2002-2003. Pe Traian îl enervase faptul că omul ăla se plimba pe același trotuar cu el, și încă și din direcție opusă. I-a spart fața în colțul de vizavi de parchet, la mai puțin 10 metri de clădirea în care lucra taică-su.  S-a ales praful din dosarul ăla, polițienește vorbind, pentru că domnul judecător s-a dus la secție și a bătut cu pumnul în masă că să-i fie lăsat fiul în pace, că a chefuit și… nahh… așa chefuiesc beizadelele… Așa, praf, dosarul a ajuns la mine, iar eu m-am dus cu el la președintele de atunci al Tribunalului. Omul – un domn care a reușit să-și corecteze la timp propriile beizadele – m-a rugat să-l las în pace „pe băiat. Au ceva cu taică-su, nu el e miza. Dacă vei scrie, asupra sa se va acționa efectul… și nu cred că Traian se va corecta în felul ăsta.” Așa e: de fapt, nimeni nu se corectează în niciun fel – doar parcurge drumuri… mai mult sau mai puțin supravegheate. Dar tot îmi pare rău că nu am scris atunci despre…

Face-to-face nu ne-am văzut niciodată. Nici nu prea aveam cum. În cercul consumatorilor „la greu” de cocaină intri foarte dificil spre deloc – oricât de „acoperit” ai fi și oricât de deștept te-ai da. Clienții, dealerii și tovarășii lui mi-au fost – și îmi vor rămâne, sunt aproape sigur, toată viața – dacă nu dușmani viscerali fățiși, cel puțin inamici din umbră. Din descrierile tip „pulp fiction” pe care le-am prins din comentarii lăsate pe siteurile ce au tratat, cum s-au priceput, subiectul, reiese că Traian era „un coleg de gașcă, băiețaș fain, un ins cu personalitate puternică, un lider al grupului lui.” Poveștile sunt componente ale  unui puzzle cu multe  piese lipsă și la fel de multe fakeuri. Se încorda la șmecheri. Se alia cu viermi. Cădea la pace cu perverși…

Era într-o goană continuă. Un fel de James Dean în Rebel fără cauză… poate chiar depășind proporțiile societății ăleia, mai glossy dar mai puțin vorace decât asta, salivândă și degrabă vărsătoare de sânge de inocenți sălbăticiți de propria confuzie. Forma lui de a trăi era o formă de sinucidere – nimic altceva… dar păcatul ăsta nu i se poate pune în cârcă: ar însemna că majoritatea dintre noi sfidăm duhul sfânt prin simplul fapt ca mergem la slujba (in cam toate acceptiunile notiunii de `slujba`). Traian Trifa era un urban bad-boy înconjurat de un cor de paraziţi fără sânge-n ei şi fără caracter… marea majoritate, la rându-le, beizadele: de poliţişti, de procurori, de judecători (va veni, curând, şi vremea numelor!)… Ei au format cortegiul subliminal care l-a condus la groapă încă din timpul scurtei sale vieți.

Ruşii doar au executat: nu dai vina pe bâta care te-a rupt, ci pe cel care a decis că trebuie folosită mortal.Asta vorbind cu legea oficială în mână. Neoficial punând problema, cum fac eu aici, criminali sunt toti cei vreo 50 care stiu EXACT nu numai ce s-a  petrecut in noaptea de 21 / 22 mai, 1994 – ci si, mai ales, cum s-a ajuns acolo.


Execuția lui Traian Trifa – prolog

Noapte… de 22 mai… ora două… acum 6 ani… 2004.

E ceva demonic până și în numerologia asta… de neinterpretat.

Pe la 7-8 dimineața l-au găsit. Răstignit de un piron înfipt într-un copac mort – încheieturile mâinii îi sunt prinse în formă de X, cu o sfoară groasă, strânsă cu putere… pumnii nu mai au viață să stea strânși… sunt destinși a extenuare; conturul difuz și de nicio cameră reținut al cadavrului se prezintă cam așa, ca în figura asta

însă corpul e culcat mai pe spate, mîinile mai întinse a relaxare finală – oricum, e plin de incertitudini aici… sunt doar schițe mintale*)…

E pe jumătate în apă, curenții au trecut. Valurile Mureșului sunt reci și l-au bătut după bătaie. L-au îngropat în ele și i-au fost ultima plapumă. A murit de hipotermie… orice idiot ar observa asta dintr-un foc… O hipotermie post-bătaie, un crivăț cald sau un alizeu de gheață venite (împreună?) ca o pace definitivă… aproape ca o dragoste definitivă venite… ATUNCI – penru el, utimul ACUM – când totul e rupt în tine, oscior cu oscior, mușchi cu mușchi, neuron cu neuron, picătură de sânge cu picătură de sânge… vis cu vis… TOT.

Nici apa curgătoare nu i-a fost balsam…

***

Pe o suprafață de cel puțin 10X10 metri, iarba e călcată în picioare ca după un goa party… dar e o glumă nebună să compari un party cu ce s-a derulat acolo. În ringul ăla s-a dat spectacolul. Acolo s-a derulat lecția deschisă. Acolo a fost simpozionul. Conferința. Academia (se) predă în aer liber. Lume (ne)bună… Pe mulți îi știm – și voi, și eu… Sau o sa-i știm. Foști, prezenți și actuali nebuni. Cei ce trebuiau să vadă. Și să țină minte. Și să vorbească despre… dar să nu povestească. Harașo?;)

20 de ani, băiețașul… nu? OK… păi, măh… ce a făcut el, nu a prea făcut nimeni… a făcut, a dres, a băut, a futut, a tras, a luat, a dat, a vândut, a iubit, a fost dependent, a cumpărat. Cât pentru încă 20.  N-a dat banu! Și nu că n-a dat banu… băieții sunt de acolo de unde nu neapărat se pune problema cu banu… dar nu te încorzi aici… nu de mai mult de două ori… Câte au fost?… Nahh, asta-i ultima, puișor! Unii mor și mai tineri. Și nu că vor ei.

Te plimbi cu Merțul lu tăticu, nu? Ăl bătrân face mia de euro pe zi, tu dai un chef pe secundă și noi suntem proștii tăi, ha?… Ne dai cu flit cu  pizde și te spargi în figuri. Ești prinț, mă, pulă… ești prințișor. Noh… cum se zice la voi, pe-aicișa… ai fost!

***

Băieții le-au arătat căcănarilor de interlopi, pui de polițiști și alte babe „mafiote de baltă” – meserie. Execuție – e un cuvând aproximativ la  fe de exact precum lecție. O lecție de limba, literatura, stilistica și guerila urbană sovietică. Sau sovietice… în fine… mai multe detalii sunt chiar sinucigașe… nu-s vreun martir al acestei cauze… să bifăm și asta…

Săculeți de nisip. Ustensile artizanale de tortură – unele aduse de acasă, provenite din cine știe ce război, altele improvizate ad hoc… conform cu peisajul. Trunchiul ăla de copac, de exemplu… de lângă ultimul plop… cum se gată poligonul. Soldații se știu. Și nu, nu sunt sadici – sunt pragmatici: când mâna vrea să deschidă ușa mașinii iar  sufletul să fugă, mâna e strivită de ușă iar sufletul de durere. Bătaie pe silent. Toată lumea tace. De la „marii șmecheri” până la zdrențe cu copyright. Când vezi, dar mai ales când auzi și când simți odată cu victima un braț rupt, ca un vreasc, în trei-patru, ești o zdreanță care tace. Nimic altceva decât o zdreanță care tace.

Și vor tăcea și de acum încolo zdrențele… au tăcut șase ani, vor tăcea și al șaptelea… Că nu-s cu nimic nici mai buni, nici mai altfel în zona cu + decât… Sunt mai proști, mult mai ticăloși, mai lași, mai răi decât executanții. Cu ăia măcar știi de-o treabă…

***

S-a fumat mult. Kent rusesc. Filtru maro, mai gros decât cele de pe-aici… „de muieri”, pentru ei, ale noastre. După ce pleacă „criminaliștii” lu pana pulii – care știe, curvă bătrână, nu chiar ce s-a întâmplat… dar știe deja, de pe la 8-9, că i-a fost acolo și odrasla – mai rămân vreo 150 de chiștoace.  Cazu-i ca și îngropat. Legistul lu pește prăjit nu mai trebuie decât să-și pună laba de meserie pe un certificat pe care să urle „sinucidere prin accident de mașină”… cât mai confuz… cum e totul în capul lui. Ziarista care ajunge la locul blestemat pe la 10 nu mai găsește anchetatori, dar mai găsește probe: pironul bătut într-un trunchi mare, gros, gri, de care fusese legată frânghia torturii… de exemplu. Vorbește cu martori… încă neaudiați… Un anchetator și-a uitat o mănușă. Vine la redacție cu ele. Scrie „crimă” și scrie prima.

Trec ani buni, mai bine de patru… trece o deshumare și trece cea mai hardcore reautopsiere post-deshumare… și acum mai plutesc fantomele deșteptate atunci peste Eternitatea… trec  culpele-n goană până ce anchetatorii să zică: da, măh, tată, măh: CRIMĂ.

***

Cine l-a dus acolo? De sub ochii cui a fost luat? Pentru câți bani execuția? Cine i-a chemat pe băieți? Cine i-a pus în legătură cu amârâtul ăla mic?

Hai să vedem?… Putem de aici, de unde suntem?



„cand totul se duce pe pula, sa nu-ti para rau ca-ti pare bine!”;)

INTRODUCERE:

cică faze de faze si mi-am schimbat looku… lumea, aia proasta, crede ca m-am ascuns sau zac praf pe undeva… nu, bahh… chiar is peste tot… de data asta, pa pula mea… si a inca catorva tovarasi cu care n-ati  vrea sa va intalniti… ca de obicei alea-s last time… last time of timebomb… click… the fatal one… once upon:))

noh… uite poza cu mine… facuta ieri… sa nu ziceti ca nu v-am zis si sa nu mai dati bani aiurea pe urmariri si paranoia:

CUPRINS:

am zis atac urban si chiar urbanatak va fi. pe gratis. sub centura. sub aia de castitate.

da ce pula mea, daca utu si ghita si fizi si ilie si din astia… neluuu… cati isss: o sa fac o lista cu ei si o sa o umplu de dovezi! daca astia au ajus sa asfalteze aradul si sa taie copaci, sa omoare lume sau sa o bage nevinovata  la puscarie, de exemplu, sa fure hectare, sa le vanda cu toti banii tai pe douazeci de vieti muncite… dupa aia sa isi faca un site, cu care sa mai fure inca cateva sute… sa-i mai si zica vestic.ro… hai… sa nu insist acuma… revin io. cu buzduganu!:)) deci daca astia!… pai atunci, bah, pulelor, atunci chiar avem dreptul si chiar obligatia moral-profesionala sa va injuram!:))

INCHEIERE:

deci, bahh: asta nu-i testament, ii abia prologu! adica: inanite de ce urmeaza – pentru manelistii care citeste si ei!:)) o sa fie fain. promit io ca asa foc de artificii n-ati vazut nici la nunta pe care-o viseaza topa… ca tat ii la moda:))

o sa scriu – de bine-de rau:)) -, deci, si despre topa, si despre andrei, si despre mine, si despre tine, si despre politisti, si despre toti smecherii, si despre dragoste, si despre iertare, despre ura, despre puscarii si despre ingeri, despre carti si despre fluturi, despre biciclete, despre matematici imaginare si despre spatii sacre. despre animale, despre plante si – mai ales, despre NUME.

DESPRE NUME PROPRII.

(o sa va placa!:)

hai sa (re)ascultam asta pana atunci:)


Uțu Rohozneanu – un haiduc ratat (I)

L-am cunoscut, personal, pe Uțu, la sfârșitul lui ianuarie 2002. Eram în ghips, umblam în ambele cârje… El și-a manifestat dorința de a mă vedea. M-a sunat avocatul Ionel Sfăt – actualmente în Canada – și mi-a spus că, dacă vreau și pot, să vin la el, la biroul de pe Grigorescu, de vizavi de Parchet, să cunosc pe cineva important… care vrea și el să mă cunoască.  A trimis o mașină după mine, un Mercedes bej, o bijuterie imensă, aproximativ de culoarea șapoului ăstuia, condusă de un amic comun din Micălaca… nu-i voi da numele. În birou erau mai mulți – majoritatea interlopi cu ștaif, băieți celebri în „cercurile alea”. Am știut, dintr-o privire, care dintre ei e Uțu… mai ales din privirea lui. Pe bune că uitătura aia te punea la colț – cam indiferent de cât de șmecher erai… sau te credeai. Mi-a spus: „Băh, îmi place de tine, ce tupeu ai! Numa o singură greșeală ai făcut în ce ai scris: ai zis că Adi Mateaș e capul lumii interlope. Află și tu acuma: IO-S CAPUL LUMII INTERLOPE!” (în acest sens, vezi și sondajul vestic.ro, de la rubrica Interlopi, de pe prima pagină;)

Uțu, da, e o legendă urbană în întreaga accepțiune a termenului… nu cred că te-ar ține măciuca, oricine ai fi, să-i demonstrezi, face to face, că nu…sau că tu ești cel mai tare…:))

Numai – hmm… „numai”?… – viața sa de până acum ar merita o carte. Se va vinde (nu zic „s-ar vinde”… că am în cap o idee editorială:) ca pâinea caldă.

În acest prim episod despre el mă voi mărgini în a înșirui câteva „rezumate din baladele” care compun această legendă, urmând ca pe viitor – da, nah, vedem noi cum e cu viitorul:)) – să tratez mai aplicat, pe puncte, bogata tematică și, eventual, multitudinea de motive ce  se deschid, rizomatic, odată cu abordarea generosului subiect.

Deci:

– Uțu e, după Sava Docmanov, cel mai tare traficant și „combinator” de droguri din România, pe filiera sudamericană – capăt de pod Costa Rica, unde patrona inclusiv o violentă și foarte temută rețea de „recuperatori” recrutați inclusiv de pe-aci, de prin Vlaicu… Spre deosebire de Sava, însă, care lucra aproape exclusiv „din creier” și era foarte fairplay cu colaboratorii, Uțu dădea țepe la greu, rupea cu bătaia pe oricine deschidea ciocu și își turna tovarășii, atunci când era încolțit. De exemplu, pe Livezeanu, împreună cu care a tranzitat, prin Austria, un TIR conținând peste 100 de kilograme de cocaină. Când l-au arestat, prin 2006, în Italia, la Brescia, pentru constituirea unui grup de clonatori de carduri bancare, cică așa a scăpat: și-a dat în primire tovarășul.

– Pentru Uțu se strâng sute de oameni, la un singur „sunet de corn”. Un exemplu de acum vreo 5 ani, când a fost provocat să o dea la interval deschis cu oameni de-ai lui Tavi – pe care-i căpăcise, la grămadă, pe ștrand: pentru Uțu au venit peste 400, din toate colțurile țării (Vălcea, Craiova, Oradea și București, în special) – pentru ceilalți, abia au avut tupeul vreo 20:P

– Tupeu: DA, Uțu are tupeu. Nu numai că nu se știe să fi zis „pas” unei provocări, dar, de exemplu, când a ieșit din pușcărie, din Oradea – condamnat pentru celebrul „ultraj” de la Lepa Brena, din Timișoara (unde, de fapt, a fost făcut de oamenii lui Baderca… și mă refer la oamenii lui Baderca din poliție și procuratură… așa, fără majuscule, nu de interlopii omologi cu care s-a bătut!) – le-a cântat, la propriu, serenade de bulău și inimă albastră la toți cei cu care avea probleme. La geamul domiciliului propriu și personal al fiecăruia dintre dușmani. Și avea mulți pe listă: polițiști de judiciar, bagabonți „de firmă”, patroni…

Uțu are o capacitate de organizare în regim de viteză, intuiția pericolului și „planuri B”, de ieșire din orice situație… Uțu Rohozneanu e chiar un împărat războinic… nu că l-a botezat Belmondo sau procurorul așa – ci chiar e! Faptul că acuma a ajuns unde a ajuns se explică prin intervenția lui Fizidean în viața lui, în odiseea sa infracțională: Fizi a creat un grup infracțional în jurul lui Uțu aproape fără aprobarea… ori barem încunoștiințarea „Vlad Țepeșului” față de toate datele problemei. Uțu se pricepe la infractori și e un detector valabil de talente. Dacă vii la Uțu să-i spui că ești tare pe ceva, nu îl convingi prin simpla ta prezență – are calitatea de a îți sonda și verifica abilitățile în câteva secunde. Fizi – cam dimpotrivă… Înhăitarea cu Piticul porno a făcut din Uțu o caricatură ridicolă a ceea ce putea să fie. Foamea de bani și megalomania bazată pe… nimic a lui Fizi a declanșat, practic, Interlopiada lui Dan Ilarie…

Despre altele, dar și despre Fizi, într-un… serial următor;)