Ultimele

Poziția 111: „Drum”. Cu Heidegger. În Eternitatea…

Da, știam… de mic că Eternitatea e Locul Potrivit și da, știam… mai de curând că Acolo e tot Acum-ul. Da, știam că sunt vegheat, în-drumat și ocrotit și da, știam că de jur împrejurul căpșorului meu forever high se rotesc haotic mici făpturi care au făcut prostii prin cine știe care ceruri, când erau și mai mici.

Uneori, drăgălășeniile astea sunt lucide… rareori lucitoare și, foarte rar, strălucind în, de fapt, vocația lor de îngeri păzitori, mă pot cu adevărat scoate din găurile negre în care sunt predestinat să intru… fie și doar ca să le verific substanța. Ele… ei… la rându-le își verifică spontaneitatea, înțelepciunea, erudiția și harul… găsind soluții miraculoase, practic făcând imposibilul posibil – drept pentru care țin să le mulțumesc și așa, cu glas virtual.

(Paranteză schizofrenică dar obligatorie… cred că: pentru asta, îmi primul rând, îmi redescui blogul, pentru că m-au rugat elfii, îngerașii, muzele, prietenii imaginari sau piticii ăștia de pe creier… spuneți-le cum vreți: nu le place să vorbească singuri și să-i ascult doar eu. E o contrapartidă, cum ar veni.)

Locurile hard din viața ta pe-aici, din Dasein-ul tău… ca să intru în temă… locurile comune sau proprii, cum or fi, nu se evită în momentele cele mai tari pe care le încerci… care te incearcă. Facem o greșeală majoră atunci când, în gaura cea mai neagră a ființei noastre fiin(țân)d, ne îndepărtăm de suferință, vrem să nu o lăsăm să își trăiască momentul, să nu-și savureze gloria. Discriminăm suferința, zgândărim urât vanitatea din noi și provocăm orgoliul tristeții când dăm să ne refugiem în veselie trucată, în dovezi de caracter forțate sau în retrageri „demne”! Nu, băh, tată: dacă ești adevărat, bate-te până crăpi, ori tu, „ăla bunu”, ori vina ta, gunoiul, ura, suferința… zi-i cum vrei, că tot aia e… din tine. Frecventează cimitirul, nu altceva, când simți că ești pe cale să mori de durere, de plăcere, de drogat ce ești, de complexele care s-au adunat în tine, de ciudă, de frică, de dragoste.

Așa cum melcul ăsta, sublim în imbecilitatea sa deloc autoprotectivă (sau dimpotrivă…) vrea să devină una cu marmura lespedei de a cărei  cromatică și de a cărei stil, identice până la asimilare, s-a îndrăgostit…


FĂ-O CU STIL. PUNE TOT CE AI MAI BUN ÎN TINE ÎN VIZITA AIA!

(cum am sfătuit-o și pe unamică, pe facebook… dupa ce i-am văzut deprimantul status „Amorteala…apatie…atrofie. Cineva vesel?”: baga un random prin cimitir, citind din heidegger. nu te du nefumata si fumeaza si acolo. fileaza nu mormintele, ci viata naturii de acolo. compar-o cu ce citesti si cu ce simti. dupa aia stinge cu niste beri.:) … dacă vreți tot dialogul, luați de aici http://www.facebook.com/?ref=logo#!/profile.php?id=100000564480370… nahh… și ea m-a ajutat zilele astea… sau măcar o încercat)

Am întârziat 4 minute. Se făcuse 14:18 când am pozat băncuța goală…

un loc de-al meu de pelerinaj… mai vechi?, mai nou?… nu contează… pe asta s-o povestească cine chiar poate…  Potrivit. Am simțit o nevoie mai acută ca niciodată să scriu: să scriu orice prostie, numai să scriu. Colile de hârtie au ieșit singure din Ființa și Timpul Maestrului, pixul mi s-a așezat în mână și pasta sa verde a scos asta:

Am la mine toate elementele care compun o moarte

și sunt stăpân pe fiecare dintre ele…

Apoi m-am oprit. Am stat mult așa. Speriat. Foarte, foarte speriat. Ce-i asta?… Ce dracu-i asta?! Ce faci, bă, pulă?… Dar nu m-am putut opri… sau „cineva” nu m-a lăsat. În stânga mea se derula o înmormăntare.

Până ce nu au terminat de cântat un requiem ininteligibil pentru mine, nu am putut să fac decât să mă sperii. M-au ajutat Coleridge și Bruckner. Cu cercul lor închis…

Dacă mai stau mult, cred că apari și tu…

E aproape imposibil să nu apari… ca să compui moartea toată…

Tu să fii Khora… receptacolul oricărei deveniri.

Neființa și Netimpul meu…

pe care doar odată cu tine le-am înțeles…

dar o dată pentru totdeauna.

M-am uitat la ceasul telefonului și am observat, zâmbind la, dar mai ales în faza asta, că arăta 14:14. De după morminte zâmbeau eroii timpului… eroii adevărați, care știu că timpul e ce vrei tu, e când vrei tu și e cum trebuie să fie: maleabil, ductil, lichid, multicolor… de când sunt (cu) timebomb mi se descifrează multe despre timp… numai că n-am crescut suficient încât să le știu și scrie… În fine… Mi s-au dat înapoi, (așa)dar, cele 4 minute întârziate… plus cele care au trecut (de)scriind… să nici nu mai calculăm. Am datat… hmm… prima parte a poemului 14:14 și am continuat să scriu:

Chiar: dacă mă prinzi aici, ce îmi faci?…

Ceasul e cât e… chiar dacă nu există timp… nu e normal să fie atâta…

Nu e normal să ai o praștie la tine, să stai pe o băncuță maro, în cimitir –

în ACELAȘI CIMITIR și pe ACEEAȘI BĂNCUȚĂ!

Să ai și rucsacul, și bibliile, și frunzele, și iconurile toate,

și șepcile, și hanoracele, și cuțitul, și sfinții, și îngerii-n jur –

Chiar: tu ce fel de înger te crezi, nerușinatule?!


Am tras adânc fum după fum și am scris, deasupra pasajului, 14:28. L-am simțit, în spate, pe Rilke zâmbind, pe Holderlin dându-și coate cu Maestrul și pe încă câțiva care vor pleca odată cu mine… presimt. Am făcut poze ca un năuc obsedat de coincidențe, de cadavre, de amintiri, de refulări, de reluări, de ReCapitulări… de tot… Să dăm stării ce e al stării, am zis – și i-am dat! I-am dat să aibă – bagabonțește, așa, și livresc, și imaginativ totodată: bile tandre de plumb, cu praștia, din apropiere;  shoturi cu chiștoace de Pall Mall mentol fumate până la gelul din pizdă;

i-am dat Derrida cu Uțu Rohozneanu (văd că-i cea mai citită postarea aia, cu haiducu ratat, de pe blogul ăsta… un biet crochiu;) și i-am dat infern și tandrețe. Și cuvinte. Nu foarte multe, dar Cuvinte.

Nu așa se iubește o stare? – dându-i TOT… sau voi cum știți?…

Tu ce fel de hrană? Ce fel de iluzie? Ce fel de irosire ești?

Tu, care ai primit tot răsfățul și toată devenirea ți-a fost dedicată…

Ai explodat în propria Neființă și în propriul Netimp…

care-ți vor fi fost cu adevărat tragediile… de la ele dorindu-ți fericirea…

…am încheiat. Și am înțeles tot. Dar TOT! Îmi scrisesem rezumatul… Și… NU, nu mi l-am dictat eu! Sigur, foaia poartă urmele pastei mele verzi, pozele stau mărturie paranoiei mele schizofrenic-agresive, totul se învârte în jurul ideii de culpă personală… dar, nu: singur, la astea, nu aveam cum să ajung!

În primul rând pentru că aici chiar nu vorbim despre poezie… sau nu DOAR despre poezie… ultimele două poartă, clar, amprenta lui Celan, dar și pe cea a suprarealiștilor… că și ei, tot îngeri sunt.

Am scris 14:41 sub semnul de finish și am încremenit voluntar (ÎNCREMENEȘTE(-)MĂ!:). Am dorit să mă trezesc. Ca și sub acidul lisergic, nu poți… nu ai cum. Încă nu s-a terminat. Mai ai de tras. De răbdat revelații.

Nu știu cât a durat (dar pot să mă  uit la poze și să calculez).

Am făcut o schiță a acestei povești, una simplissimă… să mă prind după ce citesc, în caz că mi se rupe filmul. Schița se prezintă așa:

…și ahh, da – truism: În netimp, totul se petrece deodată… totul e acum: și iubire, și invidie, și ură, și teamă, și orbire, și uitare, și recapitulare… și tot.

În Neființă, totul e drum și doar drum…

Depărtare fără proximitatea ocupației.

Am îdoit coala și am deschis Cartea Maestrului, pentru a presa acolo, lângă alte frumuseți dureroase, manuscrisul dictat. M-a cuprins un dor imens de ea. O tristețe de nemântuit, netrăită vreodată, m-a îmbrățișat sufocându-mă. Am încetat să respir. Mi-am luat mintea în suflet, sufletul în spirit, spiritul în emoții și am făcut un ghem din ele, pe care l-am stricat la loc și l-am tot combinat… L-am făcut franjuri… Câlți… Puf… Nimic.

Cartea s-a deschis la pagina care trebuia: ETERNUL 111.

La 111 îmi țin unul dintre „semnele de carte”: e o frunză galbenă, de marijuana, pe care o am de la un prieten care o are de la un prieten și tot așa :))

111 e Izbăvirea multor dintre durerile miraculoase care m-au traversat… aiurea sau cu folos. E nota de subsol a lui Platon din Timaios, unde apare pentru prima dată Khora… ca metaforă sau ca receptacol al devenirii… vom ști când merităm să știm. E opusul lui Beethoven, Arietta… toată durerea lui înfruntată cu toată puterea lui și cu toată iubirea și ura lui… vom înțelege când vom merita să înțelegem – și vorbim aici despre Titani! Sunt mii de pagini de cărți scrise, de vieți trăite și mii de alte lucruri care contează (?) ce nu au alt scop decât combinația asta: 111.

E NUMĂRUL. Cel mai emoționant și cel mai revelatoriu dintre toate numerele. 111 e patronul delicat și NATURAL al numerelor și e muza lor. E visul oricărei operații matematice și a oricărui operator de matematică proprie sau colectivă. A oricărui univers. A oricărei cosmogonii.

E cheia. E pagina vieții oricui.

Frunza de marijuana s-a pus, cuminte, peste pagina 112… ca și când ar mai fi vrut să îmi explice încă o dată (?) cel mai simplu dar și cel mai ușor de contestat adevăr matematic, iar eu, în Cartea Maestrului, am citit ceea ce urmează:

Un drum „obiectiv“ lung poate să fie pentru noi mai scurt decît unul „obiectiv“ foarte scurt, care poate este un „calvar“ şi, pentru cel care-l parcurge, ceva fără sfîrşit. Însă abia atunci cînd el este p e n t r u  n o i într-un fel sau altul, abia atunci lumea de fiecare dată este cu adevărat la-îndemînă. Distanţele obiective dintre lucrurile simplu-prezente nu sînt unul şi acelaşi lucru cu depărtarea şi apropierea proprii fiinţării-la-îndemînă intramundane. Ele pot foarte bine să fie cunoscute cu exactitate, dar această cunoaştere rămîne totuşi oarbă, pentru că ea nu are funcţia des-coperirii lumii ambiante prin privirea- ambientală şi a aducerii ei în apropiere; o astfel de cunoaştere este utilizată numai de către o fiinţă preocupată de lumea care o „priveşte“ direct şi care nu măsoară distanţe. Deoarece noi luăm ca reper prealabil „natura“ şi distanţele dintre lucruri măsurate „obiectiv“, sîntem înclinaţi să considerăm drept „subiectivă“ o astfel de explicitare şi evaluare a depărtării. Aceasta este totuşi o „subiectivitate“ care des-coperă poate tot ce e mai real în „realitatea“ lumii, o subiectivitate care nu are nimic de-a face cu arbitrariul „subiectiv“ şi cu „interpretările“ subiectiviste ale unei fiinţări care „în sine“ ar arăta altfel. Dez-depărtarea, care survine o dată cu privirea-ambientală şi care e proprie cotidianităţii D a s e i n-ului, des-coperă fiinţa-în-sine a „lumii adevărate“, adică a fiinţării în-preajma căreia D a s e i n-ul, existînd, este de fiecare dată deja.

Atunci cînd ne orientăm în chip primordial şi chiar exclusiv după depărtări înţelese ca distanţe măsurate, spaţialitatea originară a faptului-de-a-sălăşlui-în este obturată. Ceea ce e presupus a fi „cel mai aproape“ nu este cîtuşi de puţin ceea ce se află la cea mai mică distanţă „de noi“. „Ceea ce e cel mai aproape“ rezidă în ceea [107] ce este dez-depărtat şi adus în raza obişnuită a atingerii, a apucării, a privirii. DeoareceDasein- ul, prin esenţa lui, este spaţial în modul dez-depărtării, îndeletnicirea lui se menţine întotdeauna într-o „lume ambiantă“ pe care de fiecare dată el a dez-depărtat-o într-o măsură sau alta, fapt care şi explică de ce în primă instanţă auzim şi vedem depăşind ceea ce, măsurabil vorbind, ne este „cel mai aproape“. Văzul şi auzul sînt simţuri care bat departe nu în virtutea razei lor de acţiune, ci deoareceDasein-ul, ca dez-depărtător, se menţine precumpănitor în ele. Pentru cineva, de pildă, care poartă ochelari, aceştia sînt, din punct de vedere al distanţei atît de aproape încît îi „stau pe nas“. Şi totuşi acest ustensil, utilizat fiind, este, din punctul de vedere al lumii ambiante, mai departe decît tabloul de pe peretele din faţă. Acest ustensil este atît de puţin aproape, încît adesea în primă instanţă, el trece chiar neobservat. Ustensilul menit văzului, întocmai precum cel menit auzului, de pildă receptorul telefonului, are ne-ieşirea în evidenţă caracterizată mai sus, a fiinţării-la-îndemînă de primă instanţă. Acelaşi lucru se petrece de pildă şi cu strada, cînd e vorba de ustensilul menit mersului. În timpul mersului strada este atinsă la fiecare pas şi aparent ea este tot ce poate fi mai aproape şi mai real din fiinţarea-la-îndemînă în genere, ea se lipeşte de-a lungul unor părţi determinate ale trupului, pe tălpile pantofilor mei. Şi totuşi ea este cu mult mai departe decît prietenul pe care îl întîlnesc „pe stradă“, în timp ce merg, la o distanţă de douăzeci de paşi. În privinţa apropierii şi depărtării care sînt proprii fiinţării-la-îndemînă de primă instanţă din lumea ambiantă, cea care decide este preocuparea ghidată de privirea-ambientală. Acel ceva în-preajma căruia această preocupare se menţine din capul locului este ceea ce este cel mai aproape şi el e cel ce reglează dez-depărtările.

(cine vrea să citească tot capitolul § 23. Spaţialitatea faptului-de-a-fi-în-lume, să acceseze

http://www.scribd.com/doc/25309437/Martin-Heidegger-Fiinta-si-Timp#page110… sau, mai știi de unde răsare iepurașul? chiar toată Ființa și tot timpul:)

Liniștea a căzut peste mine ca un apus.

Am înțeles tot și am înțeles dintr-o singură pagină: 111. La 15:05 am scris un mesaj… cred că cel mai banal, mai previzibil și mai idiot mesaj pe care puteam să-l scriu vreodată și pe care chiar l-am scris. „Pot să îți trimit un mail mai târziu?” – am scris… iar ghilimelele l-am pus de rușinea de acum… Asta e chiar idioțenie de înger… numai un înger poate fi într-atât de idiot… și, sunt în stare să jur: din chiștoacele ei de Pall Mall mentol și din erosul care încă mai plutea în aer, de acum 13 zile… de ziceai, când stătea vântul, că e e FIX ACOLO… din astea s-a întrupat (hmm…) îngerul care mi-a dictat mesajul! Așa cum nu (am cum!) să recunosc că am scris de capul meu ce am scris, că naiba știe ce e cu poezia aia și de unde e… că de multe ori zic, aiurea, că mi-e dor de cine de fapt mă doare-n pulă, ei bine, tot așa nu am cum să recunosc că eu am făcut gestul de a trimite un mesaj – culmea! – cuiva care în căsuța de mesaje îmi apare ca (no name). Păi ce om normal, stăpân cât de cât pe capul lui, ar trimite un mesaj lui (no name)… un mesaj care de fapt nici nu e mesaj, ci o labă tristă fără șanse de ejaculare?! Ce, dacă vrei să trimiți un mail la (no name), îi ceri permisiunea?! Și ce dracu să-i scrii lui (no name) într-un mail?! Ce logică-i asta?! Nu înțeleg nimic…

Am fugit, năuc, speriat de ce imbecilitate făcusem, de la băncuța revelatorie, mimând o plimbare cu bicicleta printre morminte și mimând că pozez flori. Mă tot amețeam cu gândul că asta va fi ultima poză… mai un click și gata… E greu să te oprești – cum ziceam…mai ales la finalul drumului. Și cu Heidegger în tine….

Apoi am intrat pe trip: că și pe aici am fost… și pe acolo… ca un fel de drum (scuze!) de întoarcere, cumva ritualic, prin Locul potrivit, prin Încercarea de primăvară (nu, nu pun linkuri aici:) și alte emoționale… Dar fără niciun entuziasm amoros vulgar sau războinic: doar ce îmi însușisem Drum-ul maestrului… iar acum știam… știu cum stă treaba!

Toamna e la fel de frumoasă precum primăvara. Florile alea violet sunt acum frunze verzi. Multe dintre cele care s-au uscat, s-au uscat pentru că trebuia să se usuce, lăsând altora locul, mai potrivite pentru anotimpul ăsta.  Mi-au ieșit cele mai frumoase poze cu flori pe care le-am făcut vreodată. Cele mai frumoase.

Și, din nou: sigur nu eu sunt cel care a apăsat pe butonul declanșator al aparatului foto, la momentul cheie: eu nu știu să fac asemenea poze!

POSTludiu

La 16:00 am făcut o poză cu cei mai triști trandafiri văzuți vreodată și, la un minut după, altele două cu grafittiuri tâmpite scuipate, ampulea, pe alei. (no name) – știu că e absurd (toți suntem!) îmi răspunsese… știu doar că m-am uitat superficial la telefon. „nu” – îmi răspunsese. Un răspuns absolut normal în contextul dat. Firesc, categoric și fără echivoc, ca un (no name) care se respectă.

Când m-am uitat la oră, însă, am înlemnit. Ora expedierii răspunsului lui (no name) era 13.13! A căzut cerul pe mine, parcă… dar s-a ridicat repede la loc. N-am putut să urc pe bicicletă, că aș fi căzut… iarăși!… dar am grăbit pasul, deja înspăimântat de acest terorism arithmetic… temporal… spațial. Ceasul, deja, arăta jalnic de subiectiv. Spațiul se disipase.

Neființă – Netimp. Drumul imaginar… care nu există.

„Acum chiar gAtA”… am mai apucat să-i transmit lui (no name)… „g” – ce frumos sinonim al neființei… „t” – ce frumoasă metaforă a nontimpului…





Reclame

„Îi bun o pulă” drumul rulz!

Doby o făcut foarte bine că şi-o semnat capodopera şi Ioana o făcut excelent că o postat poza asta pe facebook!:)

Măcar acuma ştim unul dintre „numele zeului” – Doby sună excelent şi omofonic, şi filozofic, şi metalingvistic, şi semantic, şi semiotic, şi etimologic, dar şi manelistic, piţipong şi hiphopat: Doby are incărcătura ontologic-onomastică a unui zeu de cartier, de şes sau de munte… nu contează… natural în simplitatea lui de caiet de amintiri-oracol din clasa a VI-a şi superior axiologic la toate nivelurile de pregătire.

ÎI BUN O PULĂ, însă, e capodopera! Mastărpisu lu Mastărmiezudinpizdă. Omagiul românesc la opera lui Umberto Eco şi Rabindranath Tagore hhhhaşişderea. Zarathustra şi Zamolxis, dar şi Goethe cu Beethoven, Joyce cu Pynchon, şi Paraziţii cu Mărgineanu, şi Magritte cu Mondrian…  şi-or vorbit în carioca lu Doby!  Moise însuşi nu şi-o început mai bine decalogul!

ÎI BUN O PULĂ cu negru subţire şi clar sub DRUM BUN cu roşu boldat e tot ce poate fi mai clar în materie de ÎI BUN O PULĂ când o pulă de om sau o zdreanţă de femeie (scuze pentru oltenism, dar aicea merge;) îţi urează, îţi spune pur şi simplu sau chiar îţi face DRUM… auzi tu!… BUN!  Da ce, băh, muie, pe lângă că îmi faci tu drumul, şi mi-l faci ca pula, pe lângă că mă rupi pă el, pă lângă şi pentru el… că, de fapt, drumul ăla al tău de căcat, băh, pulă de zdreanţă ce eşti, e şi a fost drum bun pentru tine, pizdo, şpăgar de dealuri sau constructor de ruine ce eşti… deci pe lângă toate astea îmi mai „urezi” mie DRUM BUN! Aşaaa… cu roşu boldat şi cu exclamare, nu?! Păi da, băhh, are Doby dreptate: ÎI BUN O PULĂ!

Şi, hai: nu mă lua cu „dacă nu-ţi place sau nu vrei de la mine DRUM BUN, ok, scuze pentru deranj”… din moment ce tu eşti ăla sau aia care nu că mi-a făcut, dar chiar mi-a premeditat drumul! A fost acolo fără să mă doară-n pulă de el, iar tu mi-ai atras atenţia, mi-ai distras-o şi mi-ai futut, la propriu, direcţia, seducându-mă cu japca ta de căcat intelectual… alegeri, scrutinuri, şedinţe, licitaţii, sărutări, degete-n pizdă sau alte metode de seducţie că cică-i ăla-i DRUM  şi încă BUN! Păi să nu-mi sugi pula?… Nu-l acuzi pă om că ţi-a acceptat oferta, nu?… futu-ţi oferta-n gură…

Aşa că-mi bag pula-n drumul tău fie şi numa aşa, ca să fie cineva şi basul… să nu cânţi numa tu drum&drum, aşa, unplugged umplut cu versetele tale… să fie cineva şi în completarea drumului tău-DRUM…  Până ce nu îţi ma găseşti şi (sau „nici”?) tu liniştea, tu, care mi-ai ucis prieteni, mi-ai cuplat duşmani, mi-ai dictat biblii şi mi-ai futut toate hi-urile cu DRUMul tău… majusculat! Care DRUM (nu) m-a dus niciunde, ba, dimpotrivă, m-a întors de peste tot şi m-a rispit peste tot. M-a lăsat, disipat şi spart în pixelii altora, după cum se vede, lângă pancarta cu DRUM BUN!, aşa, să fie tot tangoul în favoarea paşilor tăi… pişa-m-aş pe tangoul ăsta de telenovelă! Noh… deci, crapă de necaz acuma, că nu ţi-a reuşit poanta finală pentru că nu a vrut Doby – basul tău de la toba mare personală:)) ÎI BUN O PULĂ… fără majuscule… cu un ton mai jos, te rog!… Aşşşa…

Deci, ia-ţi DRUMul şi pleacă… ar fi o variantă de (Re)Conciliere care presimt că ţi-ar conveni… dar ar fi prea puţin pentru a-mi satisface orgoliul, vanităţile viciate tocmai de tine, precum şi restul calităţilor la care încă mai ţin… că mai am ceva treabă cu ele până la gongul final. Aşa încât nu omite că eşti DATO(A)R(E)… că tăt ne plac echivocităţile elegante şi multisex ca o înjurătură bine plasată… pizdo de pule sau pulo de pizdă aleatorii şi eclectice şi nebune şi predestinate să pară DRUMuri… eşti dato(a)r(e) să răspunzi ori de câte ori te convoacă cineva… şi mai ales cvineva ca mine, cu zeul Doby în spate,  cu un argument atât de moral şi de bun simţ precum cel al Profetului. ÎI BUN O PULĂ drumul tău e tonul de apel pe care îţi vei seta telefonul şi buzzui compul. Pune-i un dnb vulgar-apocaliptic pe fundal… şi trage-ţi un avatar solemn-decent, ca să nu-ţi înţeleagă anturajul (dis)confortul, mai fă două-trei artificii de complezenţă, cât să nu o iei razna de paranoia… te priveşte cum te scoţi, dar fă-mi DRUM spre tine, când am chef de DRUMul ăla pe care mi l-ai stricat, premeditat şi accidental totodată!

Toate astea pentru că EŞTI OBLIGAT(Ă) SĂ ÎŢI IUBEŞTI DRUMUL!

despărțire de manual

6… 7… 8… 12… 13… 23… 44… 444 – acesta (nu) le va fi fost șirul. iar acesta nu este un text de dragoste, e împotriva ei.

ei au început direct prin a fi şi au fost din prima zi tot ce visaseră sa fie şi au crezut dintotdeuna că sunt. ei și toți. ceilalti – care nu există decât în imaginația celor care îi gândesc cu mintea și îi simt cu imaginația. sau cu lipsa acesteia din mintea fără de care nu ar exista. ei s-au bucurat de răsfățul timpului care nu există nici cât să treacă – el a zeificat asta, iar ea a zeificat spatiul care nu există decât ca să stea. ca să stea și să cadă. în sine și pentru sine. per aspera ad non-astra. acum.

ei și-au retrăit mângâierile din toate precedentele vieți, cele pe care le premeditaseră. ea a spus că asta îi e ultima și el a știut că ea e ultima mangaiere a ultimei vieți dorite. ei au știut doar ce și-au dorit să știe, iar aceasta le-a fost greșeala, pentru că odată cu omiterea nedorințelor începe drumul spre propriul nimic. spre propria, inexistentă, stea.

ea a spus să peace&love și a fost. ea a spus să natură și natura e devenit ea. ea a spus să peștișorul de aur și peștișorul de aur a vrut cu bucurie. ea a spus că post și a fost post și juisare. el a spus că ultima iubire e fericirea însăși, pentru că e eternitatea. și-au mai spus că cer, că fluturi, și-au mai spus curcubeu, flori, câini și pisici. copaci și-au mai spus şi green&orange au zis să fie. și-au mai spus că un sărut trebuie să infinit, pentru că tot ce apare și dispare nu e real. nu există nimic mai real decât sărutul, au crezut – iar asta a fost din nou greșeala.

greșeală și că yin&yang: când cre(e)zi mo(nu)mente de maximă fericire, cele de maximă tristeţe cresc de cealaltă parte a sferei şi sunt tot creaţia ta, sunt aproape credinţa, când ştii – acum ştii – cum stă treaba. ea a spus tot ce a crezut el şi el a crezut tot ce a spus ea. ea a dat porunci şi poruncile ei  au devenit dorinţele lui, aşa cum doar la început a contat cuvântul. cel de deaspura apelor – cuvântul care, de atunci, e sufocat şi pervertit prin multiplicare.

n-au apucat să aibă muzica lor, cu toate că sfere, plin de sfere. cu toate că definiţia cea mai sublimă a apusului. apusul sublimat e prefaţa oricărei muzici, dar nu e decât prefaţa, aşa cum dragostea e doar prefaţa oricărei vieţi. tăcerea e, sau măcar ar trebui să fie, scopul oricărei rumori, atunci când sferele nu devin muzici. dragostea se ratează prostituându-se în viaţă. aşa cum timpul se autodesfiinţează claustrându-se în trecut, prezent şi viitor. aşa cum spaţiul devine restricţionar transformat în pereţi. cum apele devin banale fără (văz)duhul de deasupra lor.

rumoarea s-a transformat în umoare şi a devenit tumoare. tumoarea s-a spart şi a explodat: ea a vorbit ca o curvă pariziană proastă cu un client stresant. el a auzit dincolo de ea, de muzici necreate, de vieţi irosite, de timp neavut, de spaţii claustrante, de posturi nereuşite, de erori, de morminte, dar şi dincoace de eternitate, de curcubee, de fluturi, de yin&yang, de peace&love, de inexistente niveluri, de green&orange. ba chiar şi din preajma arhanglelilor, a miturilor şi a rugăciunilor – chiar și din partea peștilor. şi i-a spus asta – ei, care crede, oricum, că totul e drum. doar drum – acum, în accepţiunea vulgară a călătoriei interesa(n)te.

şi nume(re)le şi-au demolat doctrina, aritmetica a (re)devenit haos.

ea a apăsat insistent pe butonul roşu al telefonului, el a încremenit cu degetul pe butonul declanşator al aparatului foto. peisajul a murit, iar cadavrul său a arătat aşa…


A humble tribute to Hunter Thompson

He is The Master. He is the Pioneer. When he speaks, you better shut up!

And look what he says:

– A word to the wise is infuriating.

For every moment of triumph, for every instance of beauty, many souls must be trampled.

Going to trial with a lawyer who considers your whole life-style a Crime in Progress is not a happy prospect.

I hate to advocate drugs, alcohol, violence, or insanity to anyone, but they’ve always worked for me.

–  If I’d written all the truth I knew for the past ten years, about 600 people – including me – would be rotting in prison cells from Rio to Seattle today. Absolute truth is a very rare and dangerous commodity in the context of professional journalism.

– If you’re going to be crazy, you have to get paid for it or else you’re going to be locked up.

In a closed society where everybody’s guilty, the only crime is getting caught. In a world of thieves, the only final sin is stupidity.

– It was the Law of the Sea, they said. Civilization ends at the waterline. Beyond that, we all enter the food chain, and not always right at the top.

No man is so foolish but he may sometimes give another good counsel, and no man so wise that he may not easily err if he takes no other counsel than his own. He that is taught only by himself has a fool for a master.

Politics is the art of controlling your environment.

The Edge… there is no honest way to explain it because the only people who really know where it is are the ones who have gone over.

The person who doesn’t scatter the morning dew will not comb gray hairs.

When the going gets weird, the weird turn pro.

You better take care of me Lord, if you don’t you’re gonna have me on your hands.

Is not it a little prayer manual?

Despre Facebook și ipocrizie, cu detașare enerva(n)tă

Facebook este un joc de strategie socială cu reguli laxe, în aparență democratice (în sensul de „aceleași pentru toată lumea”;), al cărui scop se schimbă, cu  o frecvență  aleatoriu-eclectică, de la reacție la reacție și a cărei finalitate este tocmai aruncarea în derizoriu a„finalizării”, deconstrucția ei.

Ca oricare joc de strategie, Facebook are învinși și învingători – mai pe limbajul care i se pretează, are ș/jmecheri și fraieri, vedete și solitari, maeștri și margarete, pupeze și lebede, vulturi și ciocănitori, eroi si erori, activiști, securiști/sereiști, habarniști, labagii, satyri, curve, fecioare, DJ, MC, trompete, loseri, winneri, quitteri, ba chiar îngeri și demoni. Indireferent în care categorie te-ai (auto)situa, amintită sau nu, încă existentă pe pe piață sau încă nu – pe Facebook ai locul tău. Un loc comun în accepțiunea cea mai atotcuprinzătoare a noțiunii de „loc comun” este Facebook – o schiță, momentan destul de fușerită, dar perfectibilă, a Matrix-ului care ne va înghiți pe toți… nu foarte departe acele vremuri;)

Fakebook, fuckbook, flowbook, flybook, blowbook… se pot găsi tot atâtea „sinonime” ori figuri semantice, cati useri… mai greu găsești antonim la Facebook:)) – e greu să nu „muști” din momeala asta. Când ai calculator, fie și o râșniță care știe doar să salveze poze și să intre pe net, clar: ai cont pe Facebook. Locuiești la Luguzău sau ești rezident la Londra – ai pagină de Facebook. Răspunsul la întrebarea „de ce ai cont pe Facebook?” glisează, în funcție de adresant sau de stare, pe coarda ipocriziei. Aproape invariabil, motivația „publică” este din registrul lui „nahh, toată lumea are… puii mei… mai caut și io (foști) colegi, mai văd și eu o știre, un clip, mai cunosc lumea, îmi mai promovez ideile” – dar în subliminal există muuultă ipocrizie. Așa cum nu există două amprente identice, nu există nici două motivații la fel și nici două ipocrizii congruente.

Cât de apropiată de real este imaginea ta „adevărată” de ceea ce (reușești să) promovezi, ca propriu PR, cu contul tău de Facebook? – e o întrebare-marotă a celor atenți la… imaginea lor „adevărată”. Ăștia sunt, însă, puțini și nu foarte importanți pentru proprietarii Afacerii Facebook – numărul lor rămânând constant, chit că dintre aceștia provin cei mai mulți care își șterg contul „sătui de toată mascarada asta”, dând (pentru) public duma aia cu „neînțelegerea” și cu „raportarea la criterii axiologice direrite”. În spatele ștergerii unui cont stă, însă, exact atâta ipocrizie cât a stat la baza creării și în cariatida menținerii sale – să o spunem și pe asta și, la o adică, să o supunem unei polemici. Cei care au avut cont pe Facebook și și l-au șters „dându-și (sanchi) seama de cum stă treaba”, nu sunt mai „mântuibili” decât cei care încă îl păstrează: când ai jucat în echipa perverșilor, nu-i nimeni curios să te transfere în cea a inocenților… cați or mai fi rămas – fie și din simplul motiv că ești susceptibil să-i corupi, chiar involuntar, pe copilași cu povești din lumea pe care (pretinzi că) ai părăsit-o.

În ceea ce mă privește, eu o să încerc să fac din contul meu de Facebook un emotional aritmetic sensibil-inteligibil ritmat de basul pamfletului. Mi-am pus ca și „citat de spart pagina” ATENTIE: acest comportament este un pamflet si trebuie TRATAT ca atare!;) și, pe bune, FIX AȘA STĂ TREABA ÎN CEEA CE MĂ PRIVEȘTE. În definirea categoriei „pamflet” intră aspectele juridice, filologice, (deonto)logice, și psihologice. În cea a termenului de TRATAT intră „ceilalți”, raportul meu cu sistemul, cu terapia, cu lumea și viața virtualului supravegheat și… nu-i așa?… pedepsit;) Îmi voi șterge contul la împlinirea a „ceva rotund ce mă reprezintă” – nu știu: poate la 1313 „prieteni”, poate pe 11 septembrie, poate de ziua mea de scorpion… ca să las barem amintirea unui foc de artificii coerent în nebunia sa ordonată după niște criterii care funcționează după legile bombei cu ceas care suntem cu toții.