Archive for August, 2010

A humble tribute to Hunter Thompson

He is The Master. He is the Pioneer. When he speaks, you better shut up!

And look what he says:

– A word to the wise is infuriating.

For every moment of triumph, for every instance of beauty, many souls must be trampled.

Going to trial with a lawyer who considers your whole life-style a Crime in Progress is not a happy prospect.

I hate to advocate drugs, alcohol, violence, or insanity to anyone, but they’ve always worked for me.

–  If I’d written all the truth I knew for the past ten years, about 600 people – including me – would be rotting in prison cells from Rio to Seattle today. Absolute truth is a very rare and dangerous commodity in the context of professional journalism.

– If you’re going to be crazy, you have to get paid for it or else you’re going to be locked up.

In a closed society where everybody’s guilty, the only crime is getting caught. In a world of thieves, the only final sin is stupidity.

– It was the Law of the Sea, they said. Civilization ends at the waterline. Beyond that, we all enter the food chain, and not always right at the top.

No man is so foolish but he may sometimes give another good counsel, and no man so wise that he may not easily err if he takes no other counsel than his own. He that is taught only by himself has a fool for a master.

Politics is the art of controlling your environment.

The Edge… there is no honest way to explain it because the only people who really know where it is are the ones who have gone over.

The person who doesn’t scatter the morning dew will not comb gray hairs.

When the going gets weird, the weird turn pro.

You better take care of me Lord, if you don’t you’re gonna have me on your hands.

Is not it a little prayer manual?

Anunțuri

Despre Facebook și ipocrizie, cu detașare enerva(n)tă

Facebook este un joc de strategie socială cu reguli laxe, în aparență democratice (în sensul de „aceleași pentru toată lumea”;), al cărui scop se schimbă, cu  o frecvență  aleatoriu-eclectică, de la reacție la reacție și a cărei finalitate este tocmai aruncarea în derizoriu a„finalizării”, deconstrucția ei.

Ca oricare joc de strategie, Facebook are învinși și învingători – mai pe limbajul care i se pretează, are ș/jmecheri și fraieri, vedete și solitari, maeștri și margarete, pupeze și lebede, vulturi și ciocănitori, eroi si erori, activiști, securiști/sereiști, habarniști, labagii, satyri, curve, fecioare, DJ, MC, trompete, loseri, winneri, quitteri, ba chiar îngeri și demoni. Indireferent în care categorie te-ai (auto)situa, amintită sau nu, încă existentă pe pe piață sau încă nu – pe Facebook ai locul tău. Un loc comun în accepțiunea cea mai atotcuprinzătoare a noțiunii de „loc comun” este Facebook – o schiță, momentan destul de fușerită, dar perfectibilă, a Matrix-ului care ne va înghiți pe toți… nu foarte departe acele vremuri;)

Fakebook, fuckbook, flowbook, flybook, blowbook… se pot găsi tot atâtea „sinonime” ori figuri semantice, cati useri… mai greu găsești antonim la Facebook:)) – e greu să nu „muști” din momeala asta. Când ai calculator, fie și o râșniță care știe doar să salveze poze și să intre pe net, clar: ai cont pe Facebook. Locuiești la Luguzău sau ești rezident la Londra – ai pagină de Facebook. Răspunsul la întrebarea „de ce ai cont pe Facebook?” glisează, în funcție de adresant sau de stare, pe coarda ipocriziei. Aproape invariabil, motivația „publică” este din registrul lui „nahh, toată lumea are… puii mei… mai caut și io (foști) colegi, mai văd și eu o știre, un clip, mai cunosc lumea, îmi mai promovez ideile” – dar în subliminal există muuultă ipocrizie. Așa cum nu există două amprente identice, nu există nici două motivații la fel și nici două ipocrizii congruente.

Cât de apropiată de real este imaginea ta „adevărată” de ceea ce (reușești să) promovezi, ca propriu PR, cu contul tău de Facebook? – e o întrebare-marotă a celor atenți la… imaginea lor „adevărată”. Ăștia sunt, însă, puțini și nu foarte importanți pentru proprietarii Afacerii Facebook – numărul lor rămânând constant, chit că dintre aceștia provin cei mai mulți care își șterg contul „sătui de toată mascarada asta”, dând (pentru) public duma aia cu „neînțelegerea” și cu „raportarea la criterii axiologice direrite”. În spatele ștergerii unui cont stă, însă, exact atâta ipocrizie cât a stat la baza creării și în cariatida menținerii sale – să o spunem și pe asta și, la o adică, să o supunem unei polemici. Cei care au avut cont pe Facebook și și l-au șters „dându-și (sanchi) seama de cum stă treaba”, nu sunt mai „mântuibili” decât cei care încă îl păstrează: când ai jucat în echipa perverșilor, nu-i nimeni curios să te transfere în cea a inocenților… cați or mai fi rămas – fie și din simplul motiv că ești susceptibil să-i corupi, chiar involuntar, pe copilași cu povești din lumea pe care (pretinzi că) ai părăsit-o.

În ceea ce mă privește, eu o să încerc să fac din contul meu de Facebook un emotional aritmetic sensibil-inteligibil ritmat de basul pamfletului. Mi-am pus ca și „citat de spart pagina” ATENTIE: acest comportament este un pamflet si trebuie TRATAT ca atare!;) și, pe bune, FIX AȘA STĂ TREABA ÎN CEEA CE MĂ PRIVEȘTE. În definirea categoriei „pamflet” intră aspectele juridice, filologice, (deonto)logice, și psihologice. În cea a termenului de TRATAT intră „ceilalți”, raportul meu cu sistemul, cu terapia, cu lumea și viața virtualului supravegheat și… nu-i așa?… pedepsit;) Îmi voi șterge contul la împlinirea a „ceva rotund ce mă reprezintă” – nu știu: poate la 1313 „prieteni”, poate pe 11 septembrie, poate de ziua mea de scorpion… ca să las barem amintirea unui foc de artificii coerent în nebunia sa ordonată după niște criterii care funcționează după legile bombei cu ceas care suntem cu toții.


Neființă și netimp (schiță I)

i. Spațiile adevărate sunt cele fără timp.

ii. Uterul matern, urechea-patern, inima-khora, cartea-Carte, creierul gol, pizda, drogul, mormântul: sunt spații fără timp.

iii. Eternitatea este numele viitorului.

iv. Neființă și netimp înseamnă paradisul.

v. Neființă și netimp sunt sinonim-matematice. Nu congruente, nu egale: sinonim-matematice, excluse logicii binare.

vi. Timpul dă dimensiunea neființei. Spațiul dă definiția netimpului.

vi. Există niciodată, există acum și există eternitate. Astea n-au legatură cu timpul… cum am scris si aici

(nu neaparat… da-i ok si un video:)


Kindertodenlied…

Explozia urmată de moartea bebelușilor în maternitatea aia blestemată nu e tragedia lor: e a noastră! Când îți mor – și încă în felul ăsta – mai mulți nou-născuți deodată, se cheamă că ceva nu că important, ci ESENȚIAL s-a rupt în raportul tău cu spiritul universal, cu Dumnezeu sau… în cine naiba crezi tu că crezi. Și că ruptura e irevocabilă… pentru că multilaterală și îndelung practicată.

Pentru copilașii ăia nu e nici o nenorocire că nu vor mai prinde 2012-le pe tărâmurile astea. Ei sunt OK acolo unde se află, iar dacă aș fi n locul părinților lor le-aș ridica o piatră funerară mică, de un verde fosforescent, pe care aș desena un zâmbet 🙂

Pentru noi, însă, e un semn… unul cât se poate de accesibil de interpretat, cât se poate de violent în explicitul simbolisticii sale și poate că unul dintre ultimele transmisibile: trăim în cea mai urâtă dintre lumile posibile… Nu, nu ne scufundăm – nu ne mai rabdă oceanul și nici pământul: explodăm în miliarde de particule (non)elementare și ne vom disipa în neant, amestecându-ne în praful cosmic și, migrând, vom deveni ceea ce de fapt merităm să devenim… sau poate am fost sortiți, programați: antimaterie.

Praf de timp.


To hell with their identity – Wellcome my identity & Long live this love!:)

– sau Sindromul „Mi-am pierdut identitatea” lovește… de fapt mângâie… din nou! –

Pă bune că FUCK IDENTITY!

Identitatea e ca să ai ce să pierzi, așa încât pierderea ei, succesiv-aleatorie precum revoluțiile, apariția dragostei sau revelația frumuseții e o binecuvântare. Încurcă, pragmatic-mundan vorbind, dar dă șocuri blânde care te aruncă în transcendent. Ieși din fizic – who the fuck it cares about?! – ca să pătrunzi în metafizic.

Povestea (nu contează decât A TA, dar…) sună în halul următor:

După cheful (monstru… cum altfel?;) de la 2012, în timpul after-after-after-party-ului matinal din spate de la mine de la mine de la bloc… cred că… s-a întâmplat. Am găsit (unde naiba era până acuma locul ăla absolut filosofic?!) o masă de fier împlântată în pământ și două băncuțe, încadrate de gardul de Auschwitz al grădiniței, respectiv peretele de ghetto al blocului. Un (b)loc potrivit, cum ar veni. Dar, nahh, intrasem, vezi-doamne, în spațiul privat al unei doamne… Trecută de toate (r)evoluțiile posibile, scârba s-a luat de noi… de ungurul minoritar-păzitor și de mine, deci, care căutam, la 6 dimineața, un loc unde să ne bem ultimele două beri cu lămâie și să ne fumăm ultima bâtă. Specific – inițial liniștiți! Că cică „ce căutăm acolo” a urlat. Că chemă poliția. PFFFFF!… (semn de enervare!). Din „futu-ți poliția mă-ti și comandantu-n gură” (citez din clasici acuma:)), îți dai seama că n-am scos-o. O zis că – își! – sună polițistul, iar asta ne-a enervat cu totul. I-am urlat înapoi că și io îl sun pe polițistu lu polițistu ei. Direct pă 112 – să n-avem vorbe. Mi-am deșertat buzunarele. Am scos tăt pe masă: buletinul, legitimațiile, praștia, Khora(nul) lui Derrida, camera, briceagul… Noh, câți vi-s?! Hai la lupta cea mare! La cât de înturbinat devenisem, chiar aveam în cap filmul unei bătălii finale, al unui masacru socio-politico-intelectual… Îmi doream, din tot suflletul mahmur și inundat de di tăte, să-i vină polițistu de câcat… Mi-l și imaginam: trezit brusc din (la rându-i) mahmureală, cu cămașa ieșindu-i neregulamentar din pantaloni, puțind a căcaturile lui, intonându-și recitalul standard. Fiecare obiect de pe masă era o variantă de abordare a problemei. O te(a)mă de casă. Buletinul – identitatea, deci – era pentru el… pentru că, de fapt, era A LOR… cum am mai scris… caută tu, cu tagurile astea, dacă nu știi și dacă ai chef. Mai bine de o oră ne-am urlat, acolo, opiniile noastre minoritare, discriminate, revolute, schizofrenice… Baba s-a închis în cușca ei de ciment și termopan și n-a mai ieșit la scandal. Am ratat încă un film… iaca. Și cred că acolo mi-am uitat buletinul. Care, acuma, cred că e la babă, pe masă, în sufragerie, lângă un borcănel cu dulceață și o sticlă de votcă. Își așteaptă polițistul. Sau o fi, deja, la polițist… sună el la ușă, dacă are chef de senzații tari, cu finalizare, sau – mai știi? – sentimentul datoriei:P

Paguba, însă, s-a transformat în beneficiu. Cum ziceam: pragmatic-mundan îmi dă bătăi de cap, dar metafizic mă bântuie și… mai că mă mântuie;)

Deci, trebuia să mă duc azi-dimineață la Topa, la pușcărie. Să vorbim. Amănunte… când ajung… Am vrut să mă intru cu pașaportul. Cu pașaportul meu expirat din 2006… imediat după drumul la Amsterdam (cum toate pașapoartele expiră după ce vii de la Amsterdam, nu?:). Ăla de la poartă că cică nu mere așa… nu intri în pușcărie așa, cum vrei tu, nu?, fără buletin… ce dacă tăt aia ar scrie și pe unul nou-nouț?… Mi-o dat cu flit: „Ce, la bancă îți dă credit cu ăsta?!”… Pfff… Ce repere comparatistice au ăștia… mai nou!… De când le-or redus salariile, probabil. Încă un film ratat, cum ar veni…

***

Căutând actu lu pește prin casă… ampulea… numa așa, la oha… ca să mimez „omul responsabil”… am dat, însă, peste ceva care chiar MĂ INTERESEAZĂ! AM GĂSIT EXACT CE CĂUTAM, DE FAPT! Pe lângă eseurile lui Proust despre el însuși și (h)arta sa (care o interesează pe iubită acum:), am redescoperit o ediție-pirat, cumva nazistă, a magiei lui Heidegger, Ființă și Timp. O credeam pierdută… dată… de genu… Nu mai știam nimic de ea. Am primit cadou, cum ar veni, odată cu pierderea identității LOR, un nou icon de rucsac, un nou obiect de întâmpinat babe proaste și polițiști virtual-cretini, o nouă armă, o nouă iubire… azi… 7 august, la 6 luni de la REDESCOPERIREA IUBIRII. IDENTITATEA MEA.

Căutarea fake a inclus, într-un subliminal cu repere metafizice, ADEVĂRATA CĂUTARE!

So, to hell with their identity – Wellcome my identity & Long live this love!:)