De ce să îți fie rușine că ești zdreanță?…
(o încercare de regândire a zdrenței – sau zdreanța ca loc comun)
Dacă dai să-ți caute „zdreanță” din google, prima imagine pe care ți-o dă motorul e drăgălășenia asta:
Vezi tu ceva jignitor, „cu conținut ofensator” în comparația cu arătarea asta?… Dacă da, ești o zdreanță ordinară, de aia de prister… și nu mai citi, și nici nu mai intra pe-aici!
Acuma, îmi vei spune că substantivul comun zdreanță a fost inventat pentru rebuturi în ultima lor fază de utilitate, reabilitat (cățelușizat?:) de Arghezi odată cu poezia omonimă și fixat în memoria colectivă contemporană de cocalari – și dacă aș fi de acord: care-i faza?… Ce am eu – și tu, la rândul tău, ar trebui să gândești la fel de… hmm… taumaturgic – cu circuitul ideii de zdreanță în natura din capul maselor celor mai ușor de idiotizat printr-o simplă aplicare de etichetă?!
Eu înțeleg prin zdreanță imaginea metaforică cel mai aproape de exactitate matematică a unui suflet consumat. Sau în consumare… spre final. O tapiserie, altădată splendidă, un spirit la origini și rigoare pur, care și-a dat obolul (în sens cât se poate de originar-etimologic) iubind și fiind călcat în picioare de propria iubire, dăruind sărutări și dobăndind muie, visând flori și încasând coșmaruri, crezând și umilit fiind chiar de ze(l)ul său, binecuvântând și primind blesteme, votând cu încredere și hotărându-i-se iadul social. Și asta de „n” ori.
Zdreanță e orice post…
Te tot coși, te speli, te calci, te piepteni. Să îți fii măcar ție suportabil. Ace tot mai groase. Săpun tot mai dur. Călcător tot mai greu. Pieptene tot mai rar. Uiți (cel mai important, nu?). Reîncepi. Te reîncepi. Te regăsești. Îi / o / îl regăsești… fiecare cu ordinea și cu prioritățile lui. Ești pe refresh până la următoarea apocalipsă. Care vine în timpul unui orgasm ca și atacul de panică sau ca și mântuire în timpul unui cutremur. Și zici că gata… e ultima. Nu e. E zaua dintr-un lanț al cărui capăt prim nu ți-l mai amintești și al cărui terminal ți-e interzis. O tapiserie, altădată splendidă… E ceva din care se mai poate face… totuși… încă… deocamdată… acum… (alt)ceva.
Zdreanța e compromisul cu care cazi la pacea lor atunci când pacea ta s-a dus dracului. Zdreanța e un exercițiu de supraviețuire în condiții de criză veșnică, o criză a cărui control nu l-ai avut niciodată. Zdreanța e instrumentul cu care ștergi praful de pe praf și e tifla cu care le dai peste nas celor care, ca și tine, zdrențe, își disimulează condiția mimând virginități de mimoză, puteri de novă, onoare de cavaler, estetică fatală.
IT`S RAG-TIME… un jazz subtil ne obligă la decența comportamentului. Nu-i nimic personal aici… ca în nicio zdreanță, de altfel. Zdrențele nu au personalitate, pentru că ele însele și-au renegat-o atunci când au ales să (re)trăiască în locul unei sinucideri demne (bravo, Madă!;) Un mesaj, altul decât cele rostite, patinează buzele obosite de atâtea sărutări mincinoase, înjură ofensiv (da, există și înjurături defensive… dar alea sunt cu adevărat dureri ultime) ca să nu înnebunească, își cântă… la urma urmei, noblețea.
Zdreanța e un blazon aristocrat. Un peisaj imaginar îi ține loc de excursie.
legende, basme si doine urbane 