Havuz cu dragoste de pești (III)
Știi (cum e) să săruți pești? Dacă nu, nu știi nimic.
Între buzele tale și buzele peștelui există o distanță care nu e distanță, o materie care nu e materie, un spirit care nu spiritualizează și un timp care îngheață, retras frigid în propria sa inutilitate. Mintea e out și tot ce te înconjoară e abolit… în acest joc suprem, mallarmean (Stéphane Mallarmé – probably the best fish in the world:) care va fi (fost). Sărutul peștilor e, de fapt, sărutul sărutului LOR reverberat în fiecare neuron al tău /său, retrimis cu o putere de mii de ori mai mare înspre fiecare fibră și fir al emoției, glandelor, simțurilor și a oricărei forme de percepție a nimicului sau absolutului care se contopesc întru crearea celui mai complex și, totodată, firesc fractal.
Memoria nu-l poate reține. Visul da – dar el durează cât durează și se (va) stinge disipându-se în același eter, în aceeași eternitate care l-a făcut posibil. Nu se va mai repeta și nici nu se poate repera – amintește-ți să nu îți amintești: melancolia e o doină kitsch.
Decorul e o ramă invizibilă iar piesa e o dramă indicibilă. Personajul central e bancul de pești care te adăpostește. Hazardul e „regula” după care ai fost selectat. Adâncul e tabloul iar liniștea desăvârșită e soundul. Coregrafia e spontană, dar spontaneitatea – o spun din nou – nu e decât răsfățul erudiției. Forma sa de alint. Dacă inspiri, te ineci, dacă expiri, leșini – respirația înseamnă moartea sărutului. Dacă auzi ceva, înseamnă că ești „cel ales” – condiția primă fiind SĂ-ȚI TACI DARUL.
În sărutul peștelui e tot ce contează în materie de eros și de logos. Nu se poate deduce vreo psihologie, nu se clădește o filosofie, nu se poate elabora o teorie și orice cartografiere e un desen minor. Nu există, însă, o autopsihografie mai (r)eleva(n)tă, o erotogramă mai sinonimă cu perfecțiunea și nici o logo-iluminare mai desăvârșită. Disciplinele mor, nivelurile se lichefiază.
După – ceasul e cât vrei tu să fie. Abia după E.
Havuz cu dragoste de pești (II)
Începutul meditației despre pești ar trebui să reprezinte o carteziană Meditationes de prima philosophia, in qua Dei existentia et animæ immortalitas demonstratur. Pe celălalt genunchi, I limitii dell’interpretazione – Eco–ul, cum ar veni… ca să nu (mi) te rătăcești.
Te așezi confortabil AICI&ACUM – și nu mai ieși de pe AICI&ACUM cu prețul disconfortului, al uitării de sine, al depresiei. O expiere. Stai și (TE) uiți. Da: cred că trebuie pădure… ideal cascadă… ideal perete opus, protector… ideal un trunchi de copac, să te intinzi când cazi mort de oboseală… un adăpost terestru… pentru că (încă?) nu ești pești. Ești PE PEȘTI, cel mult, iar pe pești e(ști) ca pe un TIMBRU HOFFMANIAN. Nu doar piesa, ci și decorul e aproximativ același.
i. nu tulbura peștii cu fricile tale. nu le da „avertismente” privitoare la „pericolele care îi pândesc”. sistemul lor de autoprotecție implică aprioric non-existența sa, imposibilitatea înțelegerii construcției, măcar teoretice, a unei asemenea proiecții / protecții. mintea ta (ieși de acolo!) e „protecție”. mișcările lor – la acest pas, ininteligibile – sunt metafizică pură, deci sunt hazard pur… cel puțin pentru tine… care ai alți zei. atât de „alți” încât nu înțelegi modul de „guvernare” al celor de deasupra apei sau din profunzimea ei. încearcă să fii duh. poți? nu da mai departe dacă nu vrei să poți.
ii. tratează-le muțenia (aparentă – dar nici asta nu știi acum!) ca pe mesajul primordial. reamintește-ți – chiar dacă nu ai fost ACOLO – că ΙΧΘΥΣ (Ichtus) e poate primul nume al profeților, ales (dat? de-numit? botezat?) ATUNCI când încă nu se vorbea… când comunicarea nu avea nevoie de „limbă”, de cuvinte, de semne sau de sunete. învață din mișcarea sibilinică a gurii, a ochilor, a aripioarelor și a cozii lor, învață-le (de)mersul – ca să ajungi să le înlelegi versul și, ulterior, uni-versul. peștii sunt uni-versificați. dansul lor e UNIvers. aritmetica lor e rezumabilă astfel: 1+1+1+1…=1. UNU.
iii. peștii sunt stări. o să ajungi să înveți că și stările sunt pești – dar până atunci e nevoie să treci prin TOATE STĂRILE. îți va fi frig și va fi cald, îți va fi frică și îți va fi curaj, îți va fi foame și îți va fi sete, îți va fi dor și îți va fi singurătate. îți va fi iubire și îți va fi ură. îți va fi durere. îți va fi greu. contemplarea atemporală doare și obosește (dar nu îți cere nimeni… vigilență!). bagă-ți în cap, însă, că peștii nu îți vor înțelege niciuna dintre aceste stări: EI SUNT TOATE STĂRILE. toate deodată și nici una separat. peștii sunt stări simțite – tot așa cum poeții adevărați sunt melancolii trăite. peștii nu empatizează. şi nu discriminează stări… cum faci tu.
iv. mare atenție la omonimitatea (predestinată – sunt convins!) dintre Ichtus – pește și ikhthús – otravă. prezența ta în spațiul imediat vecin havuzului – deci intimității – lor e mai mult decât o concesie a soartei. e capcană, e examen, e probă, e competiţie. eu cred că e chiar olimpiada vieţii tale – şi mă bazez pe toate similitudinile conţinute aici… uşor de descifrat pentru lectorul care ştie despre ce vorbesc şi cu care afinizez în demers. asemenea demersuri sunt dure şi nu sunt pentru oricine. peştii – am mai sugerat asta pe aici – sunt otravă şi stil. unde stilul e evident şi otrava e subliminală. dar E. şi stare – şi tot… a.l.c.ă.t.u.i.r.e.
v. un peşte e toţi peştii: cum tu NU EŞTI CEILALŢI – ei SUNT TOŢI DEODATĂ. inteligenţa unui banc de peşti e colectivă: de aici armonia. a ta, fie şi ntr-un banc (tu-i spui „clasă”, aşa-i?:)), e individuală: de aici haosul. de aici „nevoia de asociere”, de prietenie, de mariaj, de familie, de „oficializare” şi alte uniri… de niveluri, de diplome, de buletine de identitate, de amprente, de case şi de poze. nevoia ta de nevoi. NE-VOI (cuvânt conţinând, în el, de fapt, toată tragedia „omului faţă de om”). pe cât de prozaice, pe atât de degradante, de umilitoare. tu eşti un animal social – de aia şi eşti singur. peştii sunt făpturi metafizice – de aia sunt toţi. bancul nu e masificare. e corpus unitar.
vi. vorbeşte-ţi, nu le vorbi. vorbeşte-ţi fără glas, vorbeşte-ţi fără să te auzi. vorbeşte-ţi, dar nu-ţi povesti. shut up, mnemosyne (o curvă de zeiţă…)! uită-ţi vorba, uită-ţi graiul, uită-ţi jargonul. uită-ţi epistemele, uită-ţi credinţa. uită-te în jur ca să te regăseşti. acum eşti acronimul şi acrostihul peştilor. ia figura asta drept mantră, hartă sau tabel. e greu – căci mişcare perpetuă şi noneuclidian ordonată. aici, la punctul ăsta, discutăm despre ceea ce, îndeobşte, oamenii numesc magie, ezoterism, incantaţie, ocultism, revelaţie, antonomază, miraj. supraclasând sau surclasând… depinde de câţi peşti au mâncat sau de câţi peşti au fost muşcaţi… nu oamenii ne interesează.
vii. dresează-te (oricât te-ai îndoi: eşti educabil!). educă-te în aşa fel încât privirea să înţeleagă pixel cu pixel din pixelul întregului şi să facă fragmentele de peisaj să danseze între ele pe muzica FIREASCĂ a tăcerii adâncului. sinestezia va veni de la sine. muzica va fi culori şi mişcarea va fi gust. pipăitul va mirosi instantaneu a excitaţie. logosul va fi eros. iar tanathos nu va mai (a)părea înspăimântător. o condiţie sine-qua-non: SĂ NU VIZEZI REZULTATUL! pentru că chiar dacă vrei să fii AŞA, nu înseamnă deloc că VEI FI.
Havuz cu dragoste de pești (I)
– avertisment:) acest post e o parabolă inclusiv zodiacal-erotică și trebuie citit ca atare –
Cel mai complicat demers din lume este să iubești pești. Să-i înțelegi – ceea ce a aproximativ totuna.
Tuturor ne plac peștii… Să-i vedem, să-i avem, să-i prăjim și să-i mâncăm. Îi „trofeizăm” afară din mediul lor, le facem poze torturați, prinși în plase, în găleți, în vane, în căngi, în cârlige, hăcuiți. Un pește afară din apa lui e – fucking – „al nostru”. Ne-am născut – pretindem – „dezlegați la pește” și direct pescari. Dacă vânătoarea a început să fie recunoscută, în sfârșit, ca și crimă, pescuitul mai are mult… E „pasiune” – mânca-ț-aș! E „evadare din cotidian”, e „fugă de acasă”, e „întoarcere la origini”… Gândim cam așa: împreună cu animalele terestre ocupăm același (eco?)sistem; unii dintre noi le considerăm „confrați”. Ne sunt folositoare: latră la străini și mușcă la comandă, ne miaună și ne torc melancoliile, prind șoareci, trag la jug și se lasă călărite, dau lapte și dau bine la imagine…
Peștii nu. Peștii sunt complecși: frumoși, de bun gust, mirosind a ce ne interesează pe toți, inteligenți, calmi, sobri și reci. Numai că au un mare „defect”: nu empatizează cu noi. Nu răspund la tanderețea noastră… sau răspund într-un mod atât de special încât intraductibil. Sunt absenți la nimicniciile noastre… ele nu pătrund dincolo de luciul în care, cel mult, se oglindesc. N-au treabă cu șoaptele sau cu răcnetele noastre prozaice. Nu răspund la chemări, decât cu mici excepții.
Peștii SUNT… dar în primul rând ÎȘI SUNT. Peștii sunt ceea ce vom fi noi DUPĂ. Peștii sunt liberi. Privirea lor e îndreptată către sine. Un sine care și-a topit meditația în voluptatea stării de A FI. Un sine care a trecut peste A NU FI, unduindu-se, cvasipoetic, printre obstacole și zâmbindu-le ca unor jaloane. Peștii sunt o lecție deschisă de filosofie a singurătății, un manual de solipsism. Spațiul ocupat – de la sine, pentru sine și în sine (hegelian!) – de pești este, atenție mărită!, inclusiv TIMPUL lor. Timpul peștilor este congruent cu spațiul lor și tinde a fi asimilat, până la non-existență, de acesta.
legende, basme si doine urbane 