Traian Trifa – un portret pointilist
Da, a fost o beizadea și da, era genul de băiat pe care nu l-ai fi lăsat să-ți conducă fiica nici până la biserica din colț.
Portretul său nu se mai poate reface, acum, decât pornind de la amintiri expandate, trecute prin stări, și ele, confuz-impresioniste, precum un peisaj sfărâmat în puncte… o suspensie a contururilor. Vârful pensulei care deranjează memoria trebuie să fie atent nu neapărat cu cei rămași în viață (bine / rău iubitori?… nu mai contează așa de mult) și va fi necruțător cu cei care păstrează, într-un colțișor al cenușiului intelectului lor, însemnele crimei și ale complicității. Dar va fi cât poate de blând și va zugrăvi difuz portretul-peisaj al celui care a plătit, la modul cel mai dur-barbar, păcatele celor ce nu înțeleg să plătească și nici nu vor plăti, probabil, nu vor plăti lumește ceea ce au făcut… văzut… ascuns… tăinuit.
De Traian Trifa am auzit prima oară cu vreo doi ani înainte de a-i fi făcut trupul planșă de anatomie pointilistă. Împreună cu doi hoaveri de chef, îl bătuseră pe unu, un gardian public, așa, aiurea, în dimineața de după revelionul 2002-2003. Pe Traian îl enervase faptul că omul ăla se plimba pe același trotuar cu el, și încă și din direcție opusă. I-a spart fața în colțul de vizavi de parchet, la mai puțin 10 metri de clădirea în care lucra taică-su. S-a ales praful din dosarul ăla, polițienește vorbind, pentru că domnul judecător s-a dus la secție și a bătut cu pumnul în masă că să-i fie lăsat fiul în pace, că a chefuit și… nahh… așa chefuiesc beizadelele… Așa, praf, dosarul a ajuns la mine, iar eu m-am dus cu el la președintele de atunci al Tribunalului. Omul – un domn care a reușit să-și corecteze la timp propriile beizadele – m-a rugat să-l las în pace „pe băiat. Au ceva cu taică-su, nu el e miza. Dacă vei scrie, asupra sa se va acționa efectul… și nu cred că Traian se va corecta în felul ăsta.” Așa e: de fapt, nimeni nu se corectează în niciun fel – doar parcurge drumuri… mai mult sau mai puțin supravegheate. Dar tot îmi pare rău că nu am scris atunci despre…
Face-to-face nu ne-am văzut niciodată. Nici nu prea aveam cum. În cercul consumatorilor „la greu” de cocaină intri foarte dificil spre deloc – oricât de „acoperit” ai fi și oricât de deștept te-ai da. Clienții, dealerii și tovarășii lui mi-au fost – și îmi vor rămâne, sunt aproape sigur, toată viața – dacă nu dușmani viscerali fățiși, cel puțin inamici din umbră. Din descrierile tip „pulp fiction” pe care le-am prins din comentarii lăsate pe siteurile ce au tratat, cum s-au priceput, subiectul, reiese că Traian era „un coleg de gașcă, băiețaș fain, un ins cu personalitate puternică, un lider al grupului lui.” Poveștile sunt componente ale unui puzzle cu multe piese lipsă și la fel de multe fakeuri. Se încorda la șmecheri. Se alia cu viermi. Cădea la pace cu perverși…
Era într-o goană continuă. Un fel de James Dean în Rebel fără cauză… poate chiar depășind proporțiile societății ăleia, mai glossy dar mai puțin vorace decât asta, salivândă și degrabă vărsătoare de sânge de inocenți sălbăticiți de propria confuzie. Forma lui de a trăi era o formă de sinucidere – nimic altceva… dar păcatul ăsta nu i se poate pune în cârcă: ar însemna că majoritatea dintre noi sfidăm duhul sfânt prin simplul fapt ca mergem la slujba (in cam toate acceptiunile notiunii de `slujba`). Traian Trifa era un urban bad-boy înconjurat de un cor de paraziţi fără sânge-n ei şi fără caracter… marea majoritate, la rându-le, beizadele: de poliţişti, de procurori, de judecători (va veni, curând, şi vremea numelor!)… Ei au format cortegiul subliminal care l-a condus la groapă încă din timpul scurtei sale vieți.
Ruşii doar au executat: nu dai vina pe bâta care te-a rupt, ci pe cel care a decis că trebuie folosită mortal.Asta vorbind cu legea oficială în mână. Neoficial punând problema, cum fac eu aici, criminali sunt toti cei vreo 50 care stiu EXACT nu numai ce s-a petrecut in noaptea de 21 / 22 mai, 1994 – ci si, mai ales, cum s-a ajuns acolo.
Execuția lui Traian Trifa – prolog
Noapte… de 22 mai… ora două… acum 6 ani… 2004.
E ceva demonic până și în numerologia asta… de neinterpretat.
Pe la 7-8 dimineața l-au găsit. Răstignit de un piron înfipt într-un copac mort – încheieturile mâinii îi sunt prinse în formă de X, cu o sfoară groasă, strânsă cu putere… pumnii nu mai au viață să stea strânși… sunt destinși a extenuare; conturul difuz și de nicio cameră reținut al cadavrului se prezintă cam așa, ca în figura asta
însă corpul e culcat mai pe spate, mîinile mai întinse a relaxare finală – oricum, e plin de incertitudini aici… sunt doar schițe mintale*)…
E pe jumătate în apă, curenții au trecut. Valurile Mureșului sunt reci și l-au bătut după bătaie. L-au îngropat în ele și i-au fost ultima plapumă. A murit de hipotermie… orice idiot ar observa asta dintr-un foc… O hipotermie post-bătaie, un crivăț cald sau un alizeu de gheață venite (împreună?) ca o pace definitivă… aproape ca o dragoste definitivă venite… ATUNCI – penru el, utimul ACUM – când totul e rupt în tine, oscior cu oscior, mușchi cu mușchi, neuron cu neuron, picătură de sânge cu picătură de sânge… vis cu vis… TOT.
Nici apa curgătoare nu i-a fost balsam…
***
Pe o suprafață de cel puțin 10X10 metri, iarba e călcată în picioare ca după un goa party… dar e o glumă nebună să compari un party cu ce s-a derulat acolo. În ringul ăla s-a dat spectacolul. Acolo s-a derulat lecția deschisă. Acolo a fost simpozionul. Conferința. Academia (se) predă în aer liber. Lume (ne)bună… Pe mulți îi știm – și voi, și eu… Sau o sa-i știm. Foști, prezenți și actuali nebuni. Cei ce trebuiau să vadă. Și să țină minte. Și să vorbească despre… dar să nu povestească. Harașo?;)
20 de ani, băiețașul… nu? OK… păi, măh… ce a făcut el, nu a prea făcut nimeni… a făcut, a dres, a băut, a futut, a tras, a luat, a dat, a vândut, a iubit, a fost dependent, a cumpărat. Cât pentru încă 20. N-a dat banu! Și nu că n-a dat banu… băieții sunt de acolo de unde nu neapărat se pune problema cu banu… dar nu te încorzi aici… nu de mai mult de două ori… Câte au fost?… Nahh, asta-i ultima, puișor! Unii mor și mai tineri. Și nu că vor ei.
Te plimbi cu Merțul lu tăticu, nu? Ăl bătrân face mia de euro pe zi, tu dai un chef pe secundă și noi suntem proștii tăi, ha?… Ne dai cu flit cu pizde și te spargi în figuri. Ești prinț, mă, pulă… ești prințișor. Noh… cum se zice la voi, pe-aicișa… ai fost!
***
Băieții le-au arătat căcănarilor de interlopi, pui de polițiști și alte babe „mafiote de baltă” – meserie. Execuție – e un cuvând aproximativ la fe de exact precum lecție. O lecție de limba, literatura, stilistica și guerila urbană sovietică. Sau sovietice… în fine… mai multe detalii sunt chiar sinucigașe… nu-s vreun martir al acestei cauze… să bifăm și asta…
Săculeți de nisip. Ustensile artizanale de tortură – unele aduse de acasă, provenite din cine știe ce război, altele improvizate ad hoc… conform cu peisajul. Trunchiul ăla de copac, de exemplu… de lângă ultimul plop… cum se gată poligonul. Soldații se știu. Și nu, nu sunt sadici – sunt pragmatici: când mâna vrea să deschidă ușa mașinii iar sufletul să fugă, mâna e strivită de ușă iar sufletul de durere. Bătaie pe silent. Toată lumea tace. De la „marii șmecheri” până la zdrențe cu copyright. Când vezi, dar mai ales când auzi și când simți odată cu victima un braț rupt, ca un vreasc, în trei-patru, ești o zdreanță care tace. Nimic altceva decât o zdreanță care tace.
Și vor tăcea și de acum încolo zdrențele… au tăcut șase ani, vor tăcea și al șaptelea… Că nu-s cu nimic nici mai buni, nici mai altfel în zona cu + decât… Sunt mai proști, mult mai ticăloși, mai lași, mai răi decât executanții. Cu ăia măcar știi de-o treabă…
***
S-a fumat mult. Kent rusesc. Filtru maro, mai gros decât cele de pe-aici… „de muieri”, pentru ei, ale noastre. După ce pleacă „criminaliștii” lu pana pulii – care știe, curvă bătrână, nu chiar ce s-a întâmplat… dar știe deja, de pe la 8-9, că i-a fost acolo și odrasla – mai rămân vreo 150 de chiștoace. Cazu-i ca și îngropat. Legistul lu pește prăjit nu mai trebuie decât să-și pună laba de meserie pe un certificat pe care să urle „sinucidere prin accident de mașină”… cât mai confuz… cum e totul în capul lui. Ziarista care ajunge la locul blestemat pe la 10 nu mai găsește anchetatori, dar mai găsește probe: pironul bătut într-un trunchi mare, gros, gri, de care fusese legată frânghia torturii… de exemplu. Vorbește cu martori… încă neaudiați… Un anchetator și-a uitat o mănușă. Vine la redacție cu ele. Scrie „crimă” și scrie prima.
Trec ani buni, mai bine de patru… trece o deshumare și trece cea mai hardcore reautopsiere post-deshumare… și acum mai plutesc fantomele deșteptate atunci peste Eternitatea… trec culpele-n goană până ce anchetatorii să zică: da, măh, tată, măh: CRIMĂ.
***
Cine l-a dus acolo? De sub ochii cui a fost luat? Pentru câți bani execuția? Cine i-a chemat pe băieți? Cine i-a pus în legătură cu amârâtul ăla mic?
Hai să vedem?… Putem de aici, de unde suntem?
legende, basme si doine urbane 