Posts tagged “eros

To hell with their identity – Wellcome my identity & Long live this love!:)

– sau Sindromul „Mi-am pierdut identitatea” lovește… de fapt mângâie… din nou! –

Pă bune că FUCK IDENTITY!

Identitatea e ca să ai ce să pierzi, așa încât pierderea ei, succesiv-aleatorie precum revoluțiile, apariția dragostei sau revelația frumuseții e o binecuvântare. Încurcă, pragmatic-mundan vorbind, dar dă șocuri blânde care te aruncă în transcendent. Ieși din fizic – who the fuck it cares about?! – ca să pătrunzi în metafizic.

Povestea (nu contează decât A TA, dar…) sună în halul următor:

După cheful (monstru… cum altfel?;) de la 2012, în timpul after-after-after-party-ului matinal din spate de la mine de la mine de la bloc… cred că… s-a întâmplat. Am găsit (unde naiba era până acuma locul ăla absolut filosofic?!) o masă de fier împlântată în pământ și două băncuțe, încadrate de gardul de Auschwitz al grădiniței, respectiv peretele de ghetto al blocului. Un (b)loc potrivit, cum ar veni. Dar, nahh, intrasem, vezi-doamne, în spațiul privat al unei doamne… Trecută de toate (r)evoluțiile posibile, scârba s-a luat de noi… de ungurul minoritar-păzitor și de mine, deci, care căutam, la 6 dimineața, un loc unde să ne bem ultimele două beri cu lămâie și să ne fumăm ultima bâtă. Specific – inițial liniștiți! Că cică „ce căutăm acolo” a urlat. Că chemă poliția. PFFFFF!… (semn de enervare!). Din „futu-ți poliția mă-ti și comandantu-n gură” (citez din clasici acuma:)), îți dai seama că n-am scos-o. O zis că – își! – sună polițistul, iar asta ne-a enervat cu totul. I-am urlat înapoi că și io îl sun pe polițistu lu polițistu ei. Direct pă 112 – să n-avem vorbe. Mi-am deșertat buzunarele. Am scos tăt pe masă: buletinul, legitimațiile, praștia, Khora(nul) lui Derrida, camera, briceagul… Noh, câți vi-s?! Hai la lupta cea mare! La cât de înturbinat devenisem, chiar aveam în cap filmul unei bătălii finale, al unui masacru socio-politico-intelectual… Îmi doream, din tot suflletul mahmur și inundat de di tăte, să-i vină polițistu de câcat… Mi-l și imaginam: trezit brusc din (la rându-i) mahmureală, cu cămașa ieșindu-i neregulamentar din pantaloni, puțind a căcaturile lui, intonându-și recitalul standard. Fiecare obiect de pe masă era o variantă de abordare a problemei. O te(a)mă de casă. Buletinul – identitatea, deci – era pentru el… pentru că, de fapt, era A LOR… cum am mai scris… caută tu, cu tagurile astea, dacă nu știi și dacă ai chef. Mai bine de o oră ne-am urlat, acolo, opiniile noastre minoritare, discriminate, revolute, schizofrenice… Baba s-a închis în cușca ei de ciment și termopan și n-a mai ieșit la scandal. Am ratat încă un film… iaca. Și cred că acolo mi-am uitat buletinul. Care, acuma, cred că e la babă, pe masă, în sufragerie, lângă un borcănel cu dulceață și o sticlă de votcă. Își așteaptă polițistul. Sau o fi, deja, la polițist… sună el la ușă, dacă are chef de senzații tari, cu finalizare, sau – mai știi? – sentimentul datoriei:P

Paguba, însă, s-a transformat în beneficiu. Cum ziceam: pragmatic-mundan îmi dă bătăi de cap, dar metafizic mă bântuie și… mai că mă mântuie;)

Deci, trebuia să mă duc azi-dimineață la Topa, la pușcărie. Să vorbim. Amănunte… când ajung… Am vrut să mă intru cu pașaportul. Cu pașaportul meu expirat din 2006… imediat după drumul la Amsterdam (cum toate pașapoartele expiră după ce vii de la Amsterdam, nu?:). Ăla de la poartă că cică nu mere așa… nu intri în pușcărie așa, cum vrei tu, nu?, fără buletin… ce dacă tăt aia ar scrie și pe unul nou-nouț?… Mi-o dat cu flit: „Ce, la bancă îți dă credit cu ăsta?!”… Pfff… Ce repere comparatistice au ăștia… mai nou!… De când le-or redus salariile, probabil. Încă un film ratat, cum ar veni…

***

Căutând actu lu pește prin casă… ampulea… numa așa, la oha… ca să mimez „omul responsabil”… am dat, însă, peste ceva care chiar MĂ INTERESEAZĂ! AM GĂSIT EXACT CE CĂUTAM, DE FAPT! Pe lângă eseurile lui Proust despre el însuși și (h)arta sa (care o interesează pe iubită acum:), am redescoperit o ediție-pirat, cumva nazistă, a magiei lui Heidegger, Ființă și Timp. O credeam pierdută… dată… de genu… Nu mai știam nimic de ea. Am primit cadou, cum ar veni, odată cu pierderea identității LOR, un nou icon de rucsac, un nou obiect de întâmpinat babe proaste și polițiști virtual-cretini, o nouă armă, o nouă iubire… azi… 7 august, la 6 luni de la REDESCOPERIREA IUBIRII. IDENTITATEA MEA.

Căutarea fake a inclus, într-un subliminal cu repere metafizice, ADEVĂRATA CĂUTARE!

So, to hell with their identity – Wellcome my identity & Long live this love!:)

Anunțuri

Havuz cu dragoste de pești (III)

Știi (cum e) să săruți pești? Dacă nu, nu știi nimic.

Între buzele tale și buzele peștelui există o distanță care nu e distanță, o materie care nu e materie, un spirit care nu spiritualizează și un timp care îngheață, retras frigid în propria sa inutilitate. Mintea e out și tot ce te înconjoară e abolit… în acest joc suprem, mallarmean (Stéphane Mallarmé – probably the best fish in the world:) care va fi (fost). Sărutul peștilor e, de fapt, sărutul sărutului LOR reverberat în fiecare neuron al tău /său, retrimis cu o putere de mii de ori mai mare înspre fiecare fibră și fir al emoției, glandelor, simțurilor și a oricărei forme de percepție a nimicului sau absolutului care se contopesc întru crearea celui mai complex și, totodată, firesc fractal.

Memoria nu-l poate reține. Visul da – dar el durează cât durează și se (va) stinge disipându-se în același eter, în aceeași eternitate care l-a făcut posibil. Nu se va mai repeta și nici nu se poate repera – amintește-ți să nu îți amintești: melancolia e o doină kitsch.

Decorul e o ramă invizibilă iar piesa e o dramă indicibilă. Personajul central e bancul de pești care te adăpostește. Hazardul e „regula” după care ai fost selectat. Adâncul e tabloul iar liniștea desăvârșită e soundul. Coregrafia e spontană, dar spontaneitatea – o spun din nou – nu e decât răsfățul erudiției. Forma sa de alint. Dacă inspiri, te ineci, dacă expiri, leșini – respirația înseamnă moartea sărutului. Dacă auzi ceva, înseamnă că ești „cel ales” – condiția primă fiind SĂ-ȚI TACI DARUL.

În sărutul peștelui e tot ce contează în materie de eros și de logos. Nu se poate deduce vreo psihologie, nu se clădește o filosofie, nu se poate elabora o teorie și orice cartografiere e un desen minor. Nu există, însă, o autopsihografie mai (r)eleva(n)tă, o erotogramă mai sinonimă cu perfecțiunea și nici o logo-iluminare mai  desăvârșită. Disciplinele mor, nivelurile se lichefiază.

După – ceasul e cât vrei tu să fie. Abia după E.



Havuz cu dragoste de pești (II)

Începutul meditației despre pești ar trebui să reprezinte o carteziană Meditationes de prima philosophia, in qua Dei existentia et animæ immortalitas demonstratur. Pe celălalt genunchi, I limitii dell’interpretazione – Ecoul, cum ar veni… ca să nu (mi) te rătăcești.

Te așezi confortabil AICI&ACUM – și nu mai ieși de pe AICI&ACUM cu prețul disconfortului, al uitării de sine, al depresiei. O expiere. Stai și (TE) uiți. Da: cred că trebuie pădure… ideal cascadă… ideal perete opus, protector… ideal un trunchi de copac, să te intinzi când cazi mort de oboseală… un adăpost terestru… pentru că (încă?) nu ești pești. Ești PE PEȘTI, cel mult, iar pe pești e(ști) ca pe un TIMBRU HOFFMANIAN. Nu doar piesa, ci și decorul e aproximativ același.

i. nu tulbura peștii cu fricile tale. nu le da „avertismente” privitoare la „pericolele care îi pândesc”. sistemul lor de autoprotecție implică aprioric non-existența sa, imposibilitatea înțelegerii construcției, măcar teoretice, a unei asemenea proiecții / protecții. mintea ta (ieși de acolo!) e „protecție”. mișcările lor – la acest pas, ininteligibile – sunt metafizică pură, deci sunt hazard pur… cel puțin pentru tine… care ai alți zei. atât de „alți” încât nu înțelegi modul de „guvernare” al celor de deasupra apei sau din profunzimea ei. încearcă să fii duh. poți? nu da mai departe dacă nu vrei să poți.

ii. tratează-le muțenia (aparentă – dar nici asta nu știi acum!) ca pe mesajul primordial. reamintește-ți – chiar dacă nu ai fost ACOLO – că ΙΧΘΥΣ (Ichtus) e poate primul nume al profeților, ales (dat? de-numit? botezat?) ATUNCI când încă nu se vorbea… când comunicarea nu avea nevoie de „limbă”, de cuvinte, de semne sau de sunete. învață din mișcarea sibilinică a gurii, a ochilor, a aripioarelor și a cozii lor, învață-le (de)mersul – ca să ajungi să le înlelegi versul și, ulterior, uni-versul. peștii sunt uni-versificați. dansul lor e UNIvers. aritmetica lor e rezumabilă astfel: 1+1+1+1…=1. UNU.

iii. peștii sunt stări. o să ajungi să înveți că și stările sunt pești – dar până atunci e nevoie să treci prin TOATE STĂRILE. îți va fi frig și va fi cald, îți va fi frică și îți va fi curaj, îți va fi foame și îți va fi sete, îți va fi dor și îți va fi singurătate. îți va fi iubire și îți va fi ură. îți va fi durere. îți va fi greu. contemplarea atemporală doare și obosește (dar nu îți cere nimeni… vigilență!). bagă-ți în cap, însă, că peștii nu îți vor înțelege niciuna dintre aceste stări: EI SUNT TOATE STĂRILE. toate deodată și nici una separat. peștii sunt stări simțite – tot așa cum poeții adevărați sunt melancolii trăite. peștii nu empatizează. şi nu discriminează stări… cum faci tu.

iv. mare atenție la omonimitatea (predestinată – sunt convins!) dintre Ichtus – pește și ikhthús – otravă. prezența ta în spațiul imediat vecin havuzului – deci intimității – lor e mai mult decât o concesie a soartei. e capcană, e examen, e probă, e competiţie. eu cred că e chiar olimpiada vieţii tale – şi mă bazez pe toate similitudinile conţinute aici… uşor de descifrat pentru lectorul care ştie despre ce vorbesc şi cu care afinizez în demers. asemenea demersuri sunt dure şi nu sunt pentru oricine. peştii – am mai sugerat asta pe aici – sunt otravă şi stil. unde stilul e evident şi otrava e subliminală. dar E. şi stare – şi tot… a.l.c.ă.t.u.i.r.e.

v. un peşte e toţi peştii: cum tu NU EŞTI CEILALŢI – ei SUNT TOŢI DEODATĂ. inteligenţa unui banc de peşti e colectivă: de aici armonia. a ta, fie şi ntr-un banc (tu-i spui „clasă”, aşa-i?:)), e individuală: de aici haosul. de aici „nevoia de asociere”, de prietenie, de mariaj, de familie, de „oficializare” şi alte uniri… de niveluri, de diplome, de buletine de identitate, de amprente, de case şi de poze. nevoia ta de nevoi. NE-VOI (cuvânt conţinând, în el, de fapt, toată tragedia „omului faţă de om”). pe cât de prozaice, pe atât de degradante, de umilitoare. tu eşti un animal social – de aia şi eşti singur. peştii sunt făpturi metafizice – de aia sunt toţi. bancul nu e masificare. e corpus unitar.

vi. vorbeşte-ţi, nu le vorbi. vorbeşte-ţi fără glas, vorbeşte-ţi fără să te auzi. vorbeşte-ţi, dar nu-ţi povesti. shut up, mnemosyne (o curvă de zeiţă…)! uită-ţi vorba, uită-ţi graiul, uită-ţi jargonul. uită-ţi epistemele, uită-ţi credinţa. uită-te în jur ca să te regăseşti. acum eşti acronimul şi acrostihul peştilor. ia figura asta drept mantră, hartă sau tabel. e greu – căci mişcare perpetuă şi noneuclidian ordonată. aici, la punctul ăsta, discutăm despre ceea ce, îndeobşte, oamenii numesc magie, ezoterism, incantaţie, ocultism, revelaţie, antonomază, miraj. supraclasând sau surclasând… depinde de câţi peşti au mâncat sau de câţi peşti au fost muşcaţi… nu oamenii ne interesează.

vii. dresează-te (oricât te-ai îndoi: eşti educabil!). educă-te în aşa fel încât privirea să înţeleagă pixel cu pixel din pixelul întregului şi să facă fragmentele de peisaj să danseze între ele pe muzica FIREASCĂ a tăcerii adâncului. sinestezia va veni de la sine. muzica va fi culori şi mişcarea va fi gust. pipăitul va mirosi instantaneu a excitaţie. logosul va fi eros. iar tanathos nu va mai (a)părea înspăimântător. o condiţie sine-qua-non: SĂ NU VIZEZI REZULTATUL! pentru că chiar dacă vrei să fii AŞA, nu înseamnă deloc că VEI FI.



Havuz cu dragoste de pești (I)

– avertisment:) acest post e o parabolă inclusiv zodiacal-erotică și trebuie citit ca atare –

Cel mai complicat demers din lume este să iubești pești. Să-i înțelegi – ceea ce a aproximativ totuna.

Tuturor ne plac peștii… Să-i vedem, să-i avem, să-i prăjim și să-i mâncăm. Îi „trofeizăm” afară din mediul lor, le facem poze torturați, prinși în plase, în găleți, în vane, în căngi, în cârlige, hăcuiți. Un pește afară din apa lui e – fucking – „al nostru”.  Ne-am născut – pretindem – „dezlegați la pește” și direct pescari. Dacă vânătoarea a început să fie recunoscută, în sfârșit, ca și crimă, pescuitul mai are mult… E „pasiune” – mânca-ț-aș! E „evadare din cotidian”, e „fugă de acasă”, e „întoarcere la origini”… Gândim cam așa: împreună cu animalele terestre ocupăm același (eco?)sistem; unii dintre noi le considerăm „confrați”. Ne sunt folositoare: latră la străini și mușcă la comandă, ne miaună și ne torc melancoliile, prind șoareci, trag la jug și se lasă călărite, dau lapte și dau bine la imagine…

Peștii nu. Peștii sunt complecși: frumoși, de bun gust, mirosind a ce ne interesează pe toți, inteligenți, calmi, sobri și reci. Numai că au un mare „defect”: nu empatizează cu noi. Nu răspund la tanderețea noastră… sau răspund într-un mod atât de special încât intraductibil. Sunt absenți la nimicniciile noastre… ele nu pătrund dincolo de luciul în care, cel mult, se oglindesc. N-au treabă cu șoaptele sau cu răcnetele noastre prozaice. Nu răspund la chemări, decât cu mici excepții.

Peștii SUNT… dar în primul rând ÎȘI SUNT. Peștii sunt ceea ce vom fi noi DUPĂ. Peștii sunt liberi. Privirea lor e îndreptată către sine. Un sine care și-a topit meditația în voluptatea stării de A FI. Un sine care a trecut peste A NU FI, unduindu-se, cvasipoetic, printre obstacole și zâmbindu-le ca unor jaloane. Peștii sunt o lecție deschisă de filosofie a singurătății, un manual de solipsism. Spațiul ocupat – de la sine, pentru sine și în sine (hegelian!) – de pești este, atenție mărită!, inclusiv TIMPUL lor. Timpul peștilor este congruent cu spațiul lor și tinde a fi asimilat, până la non-existență, de acesta.


timebomb – a clockwork orange

e un post mai vechi… uhh… cu suna „mai vechi” in contextul asta… datat 28.03.2010… a fost publicat si dupa aceea auto-sters, din ratiuni aproape inexplicabile… are 4444 de semne. fiecare dintre acestea, mai valabil ca niciodata… ca si RUGACIUNE  (poate aroganta vazuta prin anumite prisme) CARE NU CERE.

8-> 8-> 8-> 8-> 8-> 8-> 8-> 8-> 8-> 8-> 8-> 8-> 8->

ne-am visat. la diferență de 13 ore… it was a day&night dream…

reciproc, înlănțiuți în aceleasi mișcări fizice, plasmă din plasma celuilalt, material cu conținut excedentar de feromoni. nu atât genetic cât generic. genericul unui trip. trailer-ul sau prefața – încă nu știm – ultimului episod al ultimei noastre vieți. magma metafizică a vitoarei pietre pe care o vom crea. a fost visul de vis. zeii și eroii au reînviat și au început să vorbească pe aceeași limbă: a noastră. hermes s-a împrietenit cu toth; apollo cu eros și tot așa… n-a fost o sărbătoare cu trâmbițe și lume, ci un ceremonial discret, în doi, un fel de nuntă microcosmică de electroni onirici, sperată dar nu  cerută. un cadou fonic tacut, un dar vizual de nereprodus grafic. maxim caligrafic: o caligrafie a simțurilor, direct raportată la emoționalul ei aritmetic. simetrie pe cât de perfectă, pe atât de pură: nimeni în plus; nimic lipsă. (%)

8->

REM si spoof: fractal-spoof.

pășesc cu fiecare celulă pe celula ta corespondentă și fiecare celulă se cuplează într-un yin-yang firesc, definitivându-se încă dinainte de creația de monolit dual, cu siguranță predestinată. timpul ia valori matematic-negative. deasupra, Khôra, al treilea pol, pune într-o penumbră protectoare mișcările noastre, emițând o lumină de spectru, de început sau de final de geneză. așa începe sau așa se termină apocalipsa – nu contează.

te explorez mit cu mit și, în hermeneutica asta tandră, ni se revelează întregul drum – de când ne-am întâlnit pentru prima oară și până astăzi, la startul sfârșitului material, la însfârșitul eteric vizat, care urmează imediat după. la o milionime de clipă distanță de secunda asta: particulă elementară, cu un boson și un fermion suficienți unui prim verset, necesari altui univers. acolo unde nu există memorie, pentru că totul e numai memorie; unde nu există pace, pentru că totul e numai pace; unde nu există dragoste pentru că totul e numai dragoste și unde nu există dumnezeu pentru că totul e dumnezeu.

8->

coapsele tale tari descriu un arc întins ce stă să pleznească. dacă cineva ar avea imprudența să deschidă ușa, tensiunea erotică din cameră l-ar pulveriza, lăsându-i doar conturul desenat pe peretele opus, o greșeală fatală asemănătoare unei eplozii atomice empirizate. tu ești armura mea, eu sunt interiorul carcasei tale devenită gelatină și diamant totodată. privirea mea îți irizează fețele și ți le topește – când mi-o mut, ele redevin ce au fost, dar înnobilate de plăcerea în grad extrem. dansăm pe muzica asta mută cu ochii strâmt deschiși, iar când îi larg-închidem trecem pe tărâmul exceselor despre care nu se poate nici măcar tăcea cu glas tare. nu mai e nimic de dezbrăcat, și totuși, decorticăm strat după strat, folie după folie, membrană cu membrană, iar exercițiul ăsta gnoseologic repetă, amplificând la puteri luciferice, gestul evadamic din paradisul sărac pe care ni-l reamintim ca pe o glumă, ca pe un himen inutil. ești o portocală mecanică iar eu sunt bomba cu ceas care o acționează – sufletul, ca și viața, e în altă parte: acolo unde ne așteaptă piatra. piatra filosofală. de un verde luminiscent, poate un alexandrit natural conținând un mesaj pe care nu îl vom descifra. din pudoare. de dragul pudorii tale, dragostea mea…

8->

înainte de a ne reîntâlni ne-am visat. ne-am re și re-visat, ne-am reamintit cum visam același vis, cum eram produsul aceluiași ideal, cum, voluntar sau nu, eram visul muzei aceluiași poet și cum ne sărutam în vârful peniței sale. întâlnirea noastră a fost un miraj așteptat, o antonomază pregătită în laboratoarele subconștientului. spontaneitatea este răsfățul erudiției.  sângele nostru curge în ritmul aceleiași simfonii – acum, asta – iar în cortexul nostru sinapsele se lipesc la fel și dezvăluie același desen. cromatica e  deopotrivă evident și subtil asortată. stările noastre sunt minorul și majorul aceleiași game. pentru cei atenți – cu cât mai puțini, cu atât mai bine –, peisajul acesta impresionist, difuz și în disipare, seamănă și cu visele lor… chiar neavute încă. când se va legifera ce e cu adevărat de legiferat – cunoașterea –, va înțelege toată lumea mecanismul al cărui rezultat suntem. acum, înțelegerea e în sufletele egal de rebele cât ultradisciplinate. când cutreieri asemenea labirinturi, trebuie sa fii ultracinstit.

8-> 8-> 8-> 8-> 8-> 8-> 8-> 8-> 8-> 8-> 8-> 8-> 8->