Cățelușa lui Nabokov. În Eternitatea.
Îi interesează doar epicul lor, iar povestea pe care o ai de ținut minte durează de la privirea primă îndreptată curios către sfoara de mână a ustensilei de filmat și până la părăsirea jocului – revelația altuia. Tu nu exiști, în economia lumii lor, așa cum nu exiști într-o ecuație de Ceaikovski sau în norul care tocmai ți-a părăsit orizontul vizual.
Cățelușii Lolitei sunt splendori absolute, apriorice – ca și ea, de altfel. Independente de timp, pentru că, temporal, miracolul e o marjă neglijabilă – nu te uiți la cronometru când trăiești antonomaze… cel mult, numeri descrescător… dar asta numai dacă ești timebomb.
Lolita e un ceas: un ceasornic (ana?)cronic împărțit în patru sferturi, sigur că egale – un exemplu al unei maternități care, de fapt, e sinonimă cu Eternitatea.
Maternitate = Eternitate. Știe cineva o congruență mai evidentă?…
Eternitatea e numele cimitirului. Lolita și cele patru sferturi ale Drăgălășeniei-Sale sunt mișcările simfonice ale unei suite care te urcă la cer:
legende, basme si doine urbane 